26 iunie în istorie

SĂRBĂTOARE: Ziua Drapelului Național (din 1998)

Ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

Scurtă istorie a Zilei Drapelului Național

• În 1834, când Țările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru D. Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”

• Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.

• O informație o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din București 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

• Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa

• În timpul revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a vut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.

• Revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca: „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înțeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naționale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical și vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind“. În Adunarea populară desfășurată pe dealul Filaretului din București, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluției, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.

• Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel național in 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz pina in 1862, a avut fîșia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fîșia roșie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.

• Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.

Alte evenimente istorice:

363: Moartea împăratului roman Flavius Claudius Iulianus într-o luptă împotriva Imperiului sasanizilor duce în aceeași zi la stabilirea succesorului său Flavius Claudius Iovianus.

 Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363) a fost un împărat roman care a domnit între 361 – 363, el fiind ultimul împărat roman păgân. Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel Mare), Iulian este elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351 în favoarea unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al provinciilor din Occident. În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constantin II, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului și vine la Constantinopol. Scurta lui domnie stă sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. Adoptă edicte anticreștine, care-i aduc cognomenul de Apostatul. Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă în limba greacă. Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian moare câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el se sfârșește dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

684: Benedict II devine papă.

1241: A fost fondat orașul Hanovra (Germania)

1483: Richard al III-lea devine rege al Angliei.

1541: A murit Francisco Pizarro, conchistador spaniol. (n. 1478)

Francisco Pizarro González a fost unul dintre cei mai celebri conchistadori spanioli, cuceritorul Imperiului Inca. S-a născut în Spania în 1478, în orașul Trujillo situat în regiunea Caceres din comunitatea Extremadura. Data nașterii nu se cunoaște. 

Prima expediție: În prima expediție pleacă din Panama (14 noiembrie 1524), pe un vas, împreună cu prietenii săi Diego de Almagro și Hernando Luque, de-a lungul coastei pacifice, ajunge până la Río San Juan (4°10′ lat.N), de unde, din cauza anotimpului ploios și a vânturilor puternice, se întoarce.

A doua expediție: Pizarro pleacă într-o nouă expediție (1526), cu două nave, atinge din nou râul San Juan, de unde Almagro este trimis înapoi după întăriri. Pilotul șef Bartolomé Ruiz continuă explorarea litoralului depășind linia Ecuatorului și capturând câțiva peruvieni ce navigau pe o plută, care au confirmat povestirile despre țara și bogățiile incașilor. Pizarro încearcă să pătrundă în interior, pentru a cerceta terenul, dar nu reușește din cauza atacurilor indiene. Retras pe Isla del Gallo, Pizarro așteaptă întăriri. În locul ajutoarelor cerute, sosește trimisul noului guvernator din Panama, care nu aprobă acțiunile sale, cerând reîntoarcerea tuturor. Pizarro refuză și, printr-un gest suprem, pune totul în joc, trasează pe nisipul de pe plajă o linie de la est la vest și le spune însoțitorilor:  “Pe aici se merge în Panama pentru a fi sărac, pe acolo în Peru pentru a fi bogat și pentru a duce sfânta religie a lui Christos, și acum cine este bun spaniol să aleagă ce e mai convenabil pentru el.” Cei 13 oameni care rămân de partea lui vor fi cunoscuți sub numele de “cei treisprezece faimoși”. Aceștia avansează spre sud până în Golful Guayaquil, unde descoperă (1518) în marele oraș Túmbes splendoarea și exotismul civilizației Inca.

Cucerirea regiunii Peru

Pe 26 iulie 1529, Pizarro obține de la Carol Quintul (căruia îi adusese aur, țesături și chiar câțiva peruvieni) dreptul de a cuceri Peru, fiind numit, totodată, guvernator și căpitan general al Noii Castilii, cum va fi numită regiunea respectivă, iar celor Treisprezece Faimoși li se acordă titlul de hidalgos. În ianuarie 1531, Pizarro pleacă din Panama, cu cei patru frați, Hernando, Gonzalo și Juan Pizarro și Francisco Martín de Alcántara pentru a cuceri Peru, îmbarcați pe trei nave (180 de soldați, trei călugări și 37 de cai). După 13 zile de navigație, debarcă în Golful Coaque (pe coasta Esmeraldas), în apropierea Ecuatorului, de unde pleacă mai departe abia peste șase luni, după ce primește întăriri. Reia marșul spre sud, într-o înaintare combinată pe mare și pe uscat, trece prin Puná și Túmbes, întemeiază orașul San Miguel și, de aici, pornește (24 septembrie 1532) spre Cajamarca, unul dintre cele mai mari și frumoase orașe inca, în care intră la 15 noiembrie 1532. Aici îl atrage și îl face prizonier, prin vicleșug, pe marele inca Atahualpa. În timpul atacului din Cajamarca sunt uciși între 2 000 și 8 000 de amerindieni. Deși Atahualpa oferă o cantitate imensă de aur ca răscumpărare, Pizarro îi înscenează un proces și îl condamnă la moarte prin ardere pe rug, dar întrucât acesta a acceptat să se boteze a fost „numai” strangulat. Peru este în întregime supus, începe jaful și exploatarea bogățiilor miniere, iar populația luată în sclavie și treptat decimată.

1599: Un nou tratat între Țara Românească și Transilvania; Mihai Viteazul a acceptat suzeranitatea lui Andrei Bathory, iar acesta a recunoscut domnia ereditară în familia lui Mihai Viteazul.

1817: Este patentată bicicleta.

Strămoșul bicicletei a fost creat de către baronul german Karl Drais, care a inventat și și-a patentat mașinăria în anul 1817. Așadar, în acel an a avut loc prima plimbare cu bicicleta din orașul său natal, Mannheim, până în suburbia Rheinau. Se estimează că mersul pe bicicletă este de trei ori mai eficient din punct de vedere energetic decât mersul pe jos, iar viteza este de trei – patru ori mai mare. Fiind inventate în Europa secolului XIX, bicicletele sunt acum în număr de peste un miliard, asigurând în multe regiuni mijlocul principal de transport.

1824: S-a născut Lord Kelvin, fizician britanic (d. 1907)

1848: Guvernul revoluționar de la București a decretat eliberarea robilor țigani aparținând boierilor.

1877: Schimb de focuri între artileria română și cea otomană în zona Calafat-Vidin; a cazut la datorie sergentul Nicolae Popescu, prima jertfă românească în războiul de independență

1886: Chimistul Henri Moissan a descoperit fluorul, fiind distins pentru aceasta cu Premiul Nobel în 1906.

1895: S-a constituit „Liga votului universal”, care milita pentru obținerea votului universal

1898: S-a născut Wilhelm Emil Messerschmitt, un constructor german de avioane (d. 1978).

1900: A murit Nicolae Kretzulescu, medic și politician român (n. 1812)

Nicolae Kretzulescu (n. 1 martie 1812, București – d. 26 iunie 1900, sat Leordeni, județul Argeș) a fost un politician liberal român, care a deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României (între 1862-1863, 1865-1866 și în 1867). Nicolae Kretzulescu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu. A studiat medicina la Paris între anii 1834-1839. Despre călătoria la Paris și anii de viață studențească acolo va scrie mai târziu o carte, mărturie importantă despre situația primilor studenți români la Paris. La Revoluția de la 1848 a fost – împreună cu frații săi mai mari Constantin și Scarlat – un susținător moderat al ideilor noi ale guvernului revoluționar, din care nu a făcut parte.

În iunie 1862, a devenit președinte al consiliului de miniștri (i.e. prim-ministru) și ministru de interne în guvernul format după asasinarea lui Barbu Catargiu. Din această poziție a evitat discutarea problemei agrare, ocupându-se de alte probleme printre care unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice, și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice. Susține demersurile pentru naționalizarea mănăstirilor închinate și începe pregătirile pentru adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești. După remanierea din octombrie 1863 este ministru al instrucției publice în noul guvern. A fost membru fondator al Academiei Române (Societatea Academică Română).

1906: În localitatea franceză Le Mans, 32 mașini concurează pentru prima dată la primul Grand Prix din lume.

 Marele Premiu al Franței (Grand Prix de France) este una dintre cursele anuale ale calendarului compețional al Formulei 1, întrecere organizată de Federația Internațională de Automobilism. Cursele de automobile își au originea în Franța, Marele Premiu al acestei țări fiind cea mai veche competiție de acest gen. Cursa a fost organizată pentru prima dată pe 26 iunie 1906, la Sarthe, sub auspiciile Automobil Clubului Francez. La start s-au prezentat 32 de automobile.  Marele Premiu al Franței a făcut parte din primul Campionat Mondial, disputat în 1925, alături de Marele Premiu al Italiei, Marele Premiu al Belgiei și cursa Indianapolis 500. El a apărut în Formula 1 încă de la debutul acesteia din 1950. Cursa s-a desfășurat pe diferite circuite din Franța, printre ele numărându-se Circuitul Montlhéry. Din 1991 se dispută exclusiv pe Circuitul Nevers Magny-Cours. Mutarea cursei la Magny-Cours a reprezentat o încercare de stimulare a economiei din această zonă. Dar multe voci din interiorul Formulei 1 au considerat că acest lucru înseamnă îndepărtarea de la trăsăturile caracteristice ale circuitului.

1935: În Germania Nazistă se introduce serviciul obligatoriu de șase luni, Reichsarbeitsdienst RAD, pentru bărbații între 18 și 25 de ani.

1940: Prima notă ultimativă adresată României pentru cedarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei.

1941: Aviaţia sovietică atacă de doua ori oraşul Bucureşti, precum şi zona Ploieşti

1941: Al Doilea Război Mondial: Finlanda se alătură Germaniei în războiul antisovietic.

1941: Al Doilea Război Mondial: NKVD ucide 100 de prizonieri politici într-o strâmtoare în apropiere de Minsk, Belarus.

1945: A fost semnată la San Francisco Carta Națiunilor Unite.

Carta Organizației Națiunilor Unite este un tratat care înființează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite. A fost semnat la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, California, Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945, de 50 din cele 51 de țări membre originale (Polonia,inițial, alte state, care nu a fost reprezentate la conferință, au semnat-o mai târziu). Acesta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificat de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federația Rusă), Regatul Unit, și Statele Unite și de majoritatea celorlalte state semnatare. Ca o cartă, acesta este un tratat constitutiv, prin care toți membrii sunt parte. Mai mult, Carta declară că obligațiile Organizației Națiunilor Unite prevalează asupra tuturor celorlalte obligații din alte tratate. Cele mai multe țări din lume au ratificat Carta. O excepție notabilă este Sfântul Scaun, care a ales să rămână permanent în stare de observator și, prin urmare, nu este un semnatar al Cartei.

1963: Exprimând sprijinul SUA pentru locuitorii Berlinului, președintele Kennedy vizitează orașul la doi ani după construirea Zidului Berlinului. Adresându-se unei mulțimi uriașe, el spune: Astăzi, într-o lume a libertății, cea mai mare mândrie este să spun: Ich bin ein Berliner.

1964: The Beatles lansează albumul A Hard Day’s Night

1967: Karol Woityla (1920-2000), viitorul Papa Ioan Paul al II-lea, a fost învestit cu titlul de cardinal. La 16 octombrie 1978 a fost ales papă, devenind primul papă de origine neitaliană, după 455 de ani

1974: Prima utilizare comercială a codurilor de bare într-un supermarket american.

1977: Ultimul concert al lui Elvis Presley.

1986: A fost inaugurat noul edificiu al Palatului Copiilor din București.

1995: Președintele egiptean, Hosni Mubarak, a supraviețuit unui grav atentat, la Addis Abeba, în Etiopia.

1997: În cadrul Conferinţei pan-europene a miniştrilor Transporturilor, desfăşurată la Helsinki, România a obţinut modificarea coridoarelor europene de transport 4 şi 7, în sensul includerii portului Constanţa ca punct terminus

2000: A murit Corneliu Mănescu, politician român (n. 1916)

Corneliu Mănescu (n. 6 februarie 1916, Ploiești – d. 26 iunie 2000, București) a fost un om politic român, care a fost, printre altele, ministru de externe al României. Și-a terminat educația primară la Ploiești, urmând apoi, între 1936-1940, cursurile de drept și științe economice ale Universității din București. În timpul studenției, a început să contribuie prin articole la diverse publicații de stânga. Ca jurnalist, s-a interesat mai ales de relații internaționale. În 1944 lucra la Institutul de Statistică, considerat un adevărat „focar comunist” (aici lucrau și alți comuniști ca Nicolae Betea, Anton Rațiu, Mihai Levente, Ștefan Popescu și alții.) După 23 august 1944, Mănescu a avut funcții în Partidului Comunist și în instituțiile de stat. În 1948, a fost numit șef al Diviziei Politice Superioare a Armatei.  Între 1955 și 1960 a fost vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării. În 1960, Corneliu Mănescu a devenit director al departamentului politic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. În martie 1961, Mănescu era membru al cabinetului ca ministru de externe. A fost confirmat în funcție de Marea Adunare Națională. În acel moment era la cel de al doilea mandat legislativ. Mănescu a fost cel care a condus delegațiile române la toate sesiunile Adunării Generale a Națiunilor Unite, începând cu cea de-a 16-a sesiune din 1961. A fost șef al delegației române din 1962 la comitetul celor 18 națiuni însărcinat cu dezarmarea și la alte conferințe internaționale. La 19 septembrie 1967 a fost ales președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU; a fost pentru prima dată când un reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție.Mănescu fost membru al Partidului Comunist Român din 1936. Cel de-al IX-lea congres al PCR din 1965 l-a ales membru al Comitetului Central. A fost adjunct al ministrului Apărării Naționale, cu gradul de locotenent-colonel (1948-1955), comandant al Casei Centrale a Armatei (1952) și șef al Direcției Superioare Politice a Armatei (1959), cu gradul de general-maior. La 10 octombrie 1960 este numit ambasador în Ungaria (până la 30 mai 1961), după care devine ministru de externe (1961-1972), vicepreședinte al Frontului Unității Socialiste, președinte al Grupului Interparlamentar Român, ambasador în Franța (1977-1982). A fost membru al CC al PCR (1965-1980). În 1989 a fost unul din semnatarii „scrisorii celor șase” în care foști lideri comuniști îl criticau pe Nicolae Ceaușescu. În timpul revoluției române din 1989 atât la Timișoara, cât și la București s-a vorbit despre el ca despre un posibil succesor al lui Ceaușescu. La 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.

2000: Vaticanul face public cel de-al treilea secret revelat de Fecioara Maria, 13 iulie 1917, celor trei copii păstori în localitatea portugheză Fatima

2006: Ursul problemă, numit „Bruno”, este împușcat în Bavaria. El este primul urs împușcat pe teritoriul german după 170 de ani.

2007: Insulele Galapagos, primul loc natural înscris în 1978 în Patrimoniul mondial, au fost incluse pe lista monumentelor aflate în pericol.

2009: Venețiana Giorgia Boscolo devine prima femeie gondolier, meserie exclusiv masculină de peste 900 ani.

2013: România este în doliu național, după accidentul din 23 iunie 2013 din Muntenegru, când au murit 18 români.

Sărbători internaționale:

Ziua Internațională pentru Sprijinirea Victimelor Torturii

Ziua Internațională Împotriva Abuzului și Traficului Ilicit de Droguri