19 iunie în istorie

 1566: S-a născut Regele Iacob I al Angliei (d. 1625)

Iacob al VI-lea și I (James VI and I) (19 iunie 1566 – 27 martie 1625) a fost rege al Scoției ca Iacob al VI-lea, și rege al Angliei și Irlandei ca Iacob I. A domnit în Scoția ca Iacob al VI-lea din 24 iulie 1567, pe când avea doar un an, urmându-i la tron mamei sale, Maria I a Scoției. Cât timp a fost minor, a guvernat o regență în numele său, care s-a încheiat oficial în 1578, deși nu a preluat controlul complet asupra guvernului său până în 1581. Pe 24 martie 1603, ca Iacob I, a urmat la tron ultimului monarh al Angliei și Irlandei din dinastia Tudor, Elisabeta I, care murise fără moștenitori. Avea să conducă Anglia, Scoția și Irlanda timp de 22 de ani, până la moartea sa la 58 de ani. Iacob și-a îndeplinit majoritatea obiectivelor în Scoția, dar a avut de înfruntat multe dificultăți în Anglia, inclusiv Complotul Prafului de Pușcă (Gunpowder Plot) în 1605, precum și conflicte repetate cu parlamentul englez. Conform unei tradiții care începe cu istoricii de la mijlocul secolului XVII, înclinația lui Iacob către absolutism politic, iresponsabilitatea sa financiară, și menținerea unor favoriți impopulari au furnizat premisele Războiului Civil Englez. Istoricii recenți, cu toate acestea, au revăzut reputația lui Iacob, și l-au tratat ca pe un monarh serios și preocupat de responsabilitățile sale. Pe parcursul domniei lui Iacob, „Epoca de aur” a literaturii și dramei elizabetane a continuat, cu scriitori precum William Shakespeare, John Donne, Ben Jonson, sau Sir Francis Bacon, care au contribuit la o cultură literară înfloritoare. Iacob însuși a fost un erudit, autorul unor opere precum Daemonologie (1597) sau Basilikon Doron (1599). Sir Anthony Weldon a pretins că Iacob a fost numit „cel mai înțelept nebun din creștinătate”, un epitet atribuit caracterului său până astăzi.

 1623: S-a născut Blaise Pascal, matematician, fizician și filosof francez (d. 1662)

Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța – d. 19 august 1662, Paris) a fost un matematician, fizician și filosof francez având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei. În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii, precum și unui limbaj de progamare.

 1897: A murit Charles Boycott, proprietar irlandez împotriva căruia țăranii de pe moșia sa au organizat, pentru prima dată în istorie, o formă de protest numită de atunci „boicot” (n. 1832)

În timpul crizei agrare din secolul al XIX-lea, căpitanul Charles Cunningham Boycott era administrator al moșiilor lordului Earne din comitatul Mayo (Irlanda). În anul 1879, când arendașilor din Irlanda li s-au impus taxe deosebit de grele, Liga Arendașilor a hotărât izolarea moșierilor. Prima victimă a campaniei antimoșierime a fost căpitanul Boycott. Zilierii, postașii și negustorii au refuzat orice contact cu acesta și cu familia lui. După un an, familia Boycott a fost nevoită să părăsească moșia și să se refugieze în Anglia. Actul de izolare a familiei Boycott a intrat în vocabularul internațional prin eponimul boicot.

Boicotul este o interdicție declarată împotriva unui individ, a unui grup social, a unui stat prin care se stabilește refuzul de a cumpăra, a vinde sau a întreține orice fel de relații cu cei supuși acestui procedeu. Boicotul mai este și o metodă de luptă politică sau economică, constând în sistarea organizată a relațiilor cu o persoană (fizică sau juridică) în semn de represalii. Din cuvântul boicot a derivat verbul a boicota, cu sensul de a priva o persoană sau o entitate de orice relație socială și/sau comercială, în scopul de a o prejudicia și de a o forța astfel să cedeze și să facă ceea ce i se cere.

1899: S-a născut George Călinescu, critic și istoric literar, dramaturg, poet, prozator român (d. 1965)

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

1906: S-a deschis, în parcul din Dealul Filaretului (actual „Carol I”), „Expoziția generală română”, dedicată împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I (1866-1914).

Palatul Artelor a fost un edificiu construit în București, pe dealul Trocadero (Dealul Filaretului) pentru Expozițiunea Generală București 1906, în locul în care se află în prezent Parcul Carol I. Palatul, cu o suprafață de 2413 mp, a fost proiectat de Victor Ștefănescu și Ștefan Burcuș și apoi, realizat de inginerul Robert Effingham Grant, directorul general al Societății Române de Construcții și Lucrări Publice, sub conducerea căruia se ridicaseră Palatul Ministerului Agriculturii și Domeniilor, Teatrul Național din Iași ș.a. Comisarul General al Expoziției a fost numit Dr. Constantin I. Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din București, senator și fost ministru. Lucrările de construcție a Expoziției au demarat la 15 mai 1905, iar fundațiile pentru Palatul Artelor au fost așezate la 16 august 1905. Palatul Artelor adăpostea „Muzeul trecutului nostru”, destinat a conserva „tot ce privește neamul românesc, de la constituirea sa și până în prezent” (1906). În muzeu erau expuse creațiile celor mai reprezentativi pictori români, între care George Demetrescu Mirea, Nicolae Grigorescu, Theodor Aman și Ion Andreescu. Sala centrală era dedicată sărbătoririi a „două figuri mari ale neamului nostru: Marele împărat Traian, la originea zămislirii naționalității române, și primul Rege al României, Marele Domnitor Carol I”. În acest scop, erau expuse busturile împăratului Traian, copia Lupoaicei de pe Capitoliu, precum și două statui comandate la Roma, reprezentând pe legionarul Roman și luptătorul Dac. Era expusă și o machetă a podului lui Traian de la Severin și alta a podului de la Cernavodă. Existau și reproduceri după basoreliefurile principale ale metopelor care alcătuiau monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi. Pentru perioada dintre epoca romană și cea a domniei lui Carol I erau expuse planurile cetăților de scaun ale Țărilor Române (Cetatea de Scaun a Sucevei și Curtea Domnească din Târgoviște), dar și fotografii de la alte monumente medievale sau exponate care aminteau de domnitorii români.

În anul 1919, Ministerul Agriculturii și Domeniilor a cedat Ministerului de Război clădirea Palatului Artelor din Parcul Carol, împreună cu alte două clădiri din apropiere, pentru a adăposti expozițiile și patrimoniul viitorului muzeu militar.

În anul 1923, în fața Palatului Artelor (Muzeul Militar) a fost amplasat Mormântul Ostașului Necunoscut, ce avea să devină locul național de pelerinaj și de reculegere în memoria celor 225.000 de români care s-au jertfit pentru întregirea Neamului. Monumentul a fost inaugurat la 17 mai 1923, în prezența familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare și a unui numeros public. Tot în scop memorial, în holul de onoare circular al muzeului a fost așezat grupul statuar „Pe aici nu se trece”, înfățișându-i pe Regele Ferdinand I al României și zeița Nike, zeița victoriei din mitologia greacă, operă realizată în anul 1924 de sculptorul Ioan Iordănescu, iar pe pereți au fost gravate numele ofițerilor morți în război.

Activitatea muzeului a fost temporar suspendată în urma puternicului incendiu din vara anului 1938 și a încetat definitv după Cutremurul din 1940. Palatul a fost demolat în anul 1943, pentru ca în locul său să se amenajeze un complex memorial – Cimitirul Eroilor Neamului – care urma să cuprindă: Monumentul Eroilor Neamului, Muzeul Militar, cimitirul propriu-zis și clădirile administrative. În toamna anului 1944 lucrările au fost sistate iar șantierul lăsat în părăsire. Odată cu demolarea palatului a dispărut și fresca începută de Alexandru Ciucurencu, intitulată „marea frescă a războiului”, la care a colaborat cu pictorii Dem. Iordache și Gheorghe Vânătoru, pe schițele pictorului Gheorghe Labiu. În prezent, pe locul ocupat odinioară de Palatul Artelor este amplasat Mausoleul din Parcul Carol, realizat în anii 1959-1963, după planurile arhitecților Horia Maicu și Nicolae Cucu.

1930: Canadianul Robin Beardmore a efectuat primul zbor cu planorul peste Canalul Mânecii.

1947: S-a născut Salman Rushdie, romancier, poet, eseist britanic de origine indiană.

Salman Rushdie (nume original: Ahmed Salman Rushdie, n. 19 iunie 1947, la Bombay India) este un scriitor și un eseist din Regatul Unit de descendență indiană, cunoscut mai ales pentru Versetele satanice, scriere considerată blasfematoare la adresa religiei islamice și care i-a adus condamnarea la moarte din partea ayatolahului Ruhollah Khomeini.

Stilul său narativ, un amestec de mit și fantezie cu realitate, a fost pus în descendența realismului magic. Rushdie este de asemenea autor al mai multor romane și volume de eseuri care privesc lumea contemporană cu luciditate și uneori cu sarcasm. Și-a făcut debutul editorial în 1975 cu romanul Grimus, dar romanul care l-a impus definitiv a fost Copiii în miez de noapte, care a primit și prestigiosul Booker Prize în 1981. Urmează Rușinea (1983), nominalizat pentru același Premiu Booker în 1984, pe care însă îl ratează, primind în schimb Premiul francez pentru cea mai bună carte străină. Dar cea mai celebră cartea a sa este Versetele satanice (1988), care i-a atras condamnarea la moarte pentru pretinsa blasfemie la adresa islamului.

Rushdie a devenit brusc celebru în lumea întreagă după sentința de condamnare la moarte pronunțată împotriva lui de un tribunal islamic iranian, în urma publicării romanului Versetele satanice (1988), socotit blasfemator la adresa profetului Islamului Mahomed. Imediat după publicarea romanului Versetele satanice în luna septembrie 1988, lumea islamică a fost străbătută de un fior. India a interzis cartea pe 5 octombrie; Africa de sud a făcut același gest pe 24 noiembrie iar Pakistan, Arabia Saudită, Egipt, Somalia, Bangladesh, Sudan, Malaezia, Indonezia și Qatar au urmat doar la câteva săptămâni exemplul indian. Cartea a fost arsă într-o piață din Bradford, Anglia, pe 14 ianuarie, 1989, în timpul unei acțiuni de protest a musulmanilor englezi. Pe 12 februarie, cinci manifestanți au fost uciși de poliție în timpul unui miting anti-Rushdie din Islamabad. Pe 14 februarie 1989, o fatwa promițând execuția sa a fost citită la postul de radio din Teheran de ayatolahul Ruhollah Khomeini, liderul spiritual al Iranului, care a caracterizat cartea drept „o blasfemie la adresa Islamului“. Deși a scris o carte în 1990 ca să-și exprime respectul pentru Islam, Iranul nu și-a retras fatwa, ba chiar în 1999 a pus pe capul lui Rushdie o recompensă record de 2.8 milioane de dolari. Ea este valabilă și în prezent. Din fericire, Serviciile Secrete Britanice și FBI au reușit să-l protejeze pe romancier. Se pare că autorul trăiește ascuns undeva în New York.

1953: Soții Julius și Ethel Rosenberg au fost executați, în SUA, sub acuzația ca au livrat Uniunii Sovietice secretul bombei atomice. Condamnați în 1951, au fost ultimii americani executați pentru spionaj. Procesul de spionaj al secolului a durat numai 2 zile și a declanșat în întreaga lume, în contextul „războiului rece”, manifestații antiamericane. În 1993, cei doi au fost achitați, în urma procesului de revizuire deschis de cei doi copii ai soților Rosenberg.

 Ethel și Julius Rosenberg au fost condamnați la moarte sub acuzația de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, îndeosebi pentru furnizarea datelor secrete privind bomba atomică. Procesul Rosenberg a avut răsunet mare în anii 1950. Cazul Rosenberg continuă să fie controversat și astăzi. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la 5 aprilie 1951, iar execuția a avut loc la 19 iunie 1953 în închisoarea Sing-Sing din statul New York. 

Ethel și Julius Rosenberg au fost singurele persoane civile americane inculpate pentru spionaj în timpul Războiului Rece. Au ajuns în centrul atenției publice din SUA în toiul unei campanii anticomuniste în mediile de informare, îndeosebi pe fundalul investigației parlamentare anticomuniste coordonată de senatorul republican Joseph McCarthy. Se pare că a jucat un rol faptul că soții Rosenberg erau evrei. Procurorul Roy Marcus Cohn a demarat procesul penal împotriva cuplului Rosenberg. Unii comentatori au considerat că pedeapsa capitală fost exagerată. Sentința a fost pronunțată în aprilie 1951, iar execuția (pe scaunul electric) a avut loc la 19 iunie 1953 în închisoarea Sing-Sing. Mulțumită informațiilor tehnice furnizate de soții Rosenberg, Uniunea Sovietică și-a putut construi arma atomică proprie. Potrivit datelor celor mai recente, Julius Rosenberg a fost realmente spion, însă a furnizat documente de relevanță militară minoră. Aceasta reiese în primul rând din depoziția ofițerului sovietic de contrainformații Aleksandr Feklisov, făcută la sfîrșitul Războiului Rece. Feklisov, care îl racolase pe Rosenberg și îi fusese ofițer de legătură, a precizat că soția lui Rosenberg, Ethel, a fost inocentă. O altă persoană implicată, Morton Sobell, coinculpat în proces, a declarat, într-un interviu publicat în septembrie 2008 în cotidianul The New York Times, că Julius Rosenberg a acționat ca spion și că soția sa, Ethel, știa, dar că nu s-a implicat în activitatea soțului. Transmiterea informațiilor relevante pentru construirea bombei atomice sovietice a fost în principal făcută, potrivit propriei mărturisiri, de Theodore Alvin Hall, om de știință, care lucra la Los Alamos și care era agent dublu. Datele serviciilor secrete făcute publice în 1995 arată că acesta considera că monopolul american în ce privește tehnologia de producere a bombei atomice este periculos și că singura atitudine corectă era să încerce să rupă acest monopol. Americanii au împărtășit ulterior britanicilor și canadienilor tehnlogia nucleară, nu însă și rușilor cu care erau/au fost aliați, fapt care îi lasă și azi (2013) pe unii autori în dubiu dacă nu s-ar fi putut evita o cursă a înarmării nucleare în măsura în care americanii ar fi decis să împărtășească tehnologia relevantă și sovieticilor.

1956: Marilyn Monroe se căsătorește cu scriitorul Arthur Miller.

1956: A murit Thomas J. Watson, Sr., primul președinte al IBM (n. 1874)

Thomas John Watson, Sr. (n. 17 februarie 1874 – d. 19 iunie 1956) a fost președintele companiei International Business Machines (IBM), în timpul căruia compania a crescut între 1914 și 1956, devenind o forță internațională. Watson a dezvoltat stilul caracteristic de management și cultura companiei IBM, transformând-o într-o organizație deosebit de eficientă, operând pe piața mașinilor de calcul cu cartele perforate. Industriaș de marcă, a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii sale, iar la moartea sa a fost denumit „cel mai mare vânzător al lumii”.

1961: Kuwaitul își declară independența față de Marea Britanie.

1983: A fost inaugurat podul rutier de la Agigea, cu o lungime totală de 300 m, circulația desfășurându-se pe patru benzi.

1987: Biserica Sfânta Vineri – Hereasca, cu hramul „Cuvioasa Parascheva” (datând din 1645) a fost demolată. Prin grija preotului paroh, Gheorghe Bogdan, cea mai mare parte din bunurile sacre ale bisericii au fost salvate, fiind duse în custodie la Mănăstirea Cernica și muzeul Herești. Pe locul bisericii a fost construit blocul 105 B.

Biserica Sfânta Vineri-Herasca din București a fost rasă de pe fața pământului de către regimul Ceausescu pe data de 19 iunie 1987, chiar într-o zi de vineri. Biserica Sf. Vineri-Hereasca a rămas în memoria populară prin faima înaltei credințe ce izvora din venerarea icoanei făcătoare-de-minuni a Cuvioasei Parascheva. Aici veneau oameni din întreaga țară, fie să ceară ajutorul Cuvioasei Parascheva, fie să-i mulțumească pentru ajutorul primit. La ordinul  scelarat al Elenei Ceaușescu, sub pretextul sistematizarii Bucureștiului, a căzut sub loviturile unor infractori de cea mai joasă speță una dintre marile ctitorii ale Bisericii Ortodoxe. O placă de marmură, rece ca un duș necesar nostalgicilor, amintește trecătorilor mârșava faptă. Un gest care va ramane în istorie, dar și pe obrazul, chiar pomadat, al celor care, prin tăcere vinovată, au adoptat poziția lui  Pilat din Pont.

Puțină istorie

Primul schit al acestei Biserici a fost construit spre sfârșitul secolului XIII de credincioșii locali. Tradiția spune că în acest schit domnitorul Mircea cel Bătrân a adus pentru un scurt timp moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfintei Filofteia de la Argeș. Mai târziu, în vremea domnitorului Matei Basarab, Nicolae vel Aga a reconstruit biserica pe aceeasi temelie, astfel încât tradiția a început a numi noua biserică „Aganita“, până în anul 1749, când Elena Doamna și fratele său, Udriște Năsturel-Herescu, au preluat obligația sprijinirii materiale a Bisericii, iar credincioșii au început să o numească Biserica Sfânta Vineri-Hereasca. În secolul XVIII, protecția materială a bisericii a fost asigurată de boierii Băleni, care au și construit noi clădiri pentru săraci și bolnavi, iar celebrul Anton Pann a înființat aici o școală de cantori bisericești.

8 ani de muncă și aproape 3 milioane de lei

Părintele Gelu Bogdan este personajul a cărui viață este indisolubil legată de „Sf. Vineri“. Diacon la această biserică, pe 12 februarie 1978 este hirotonit preot de Patriarhul Iustin, pe seama aceleiași Biserici Sf. Vineri, cu ascultarea de a o reconstrui, lăcașul fiind avariat după cutremurul din 4 martie 1977. „Patriarhul Iustin mi-a dat 100.000 de lei și m-a trimis la treaba“, povestește pr. Gelu Bogdan. O imagine ne putem face dacă ținem cont că lucrările, care au durat 8 ani, au costat la acea vreme 2.845.000 de lei! Pe 14 octombrie 1985, Biserica, pictată de celebrul Dimitrie Belizarie, a fost resfințită.

 Elena Ceaușescu: „Jos porcăria!“

Bucuria părintelui și a credincioșilor nu a durat mult, pentru că în iunie 1987 s-a primit o hârtie de la Primărie în care se cerea Bisericii să cedeze 1450 metri pătrați de jur-împrejur pentru construcția unui bloc. „Am intuit că vor să pună blocul ca o fațadă, să ascundă biserica, așa cum au făcut la Domnița Bălașa. Patriarhul m-a îndemnat să nu aduc nici un răspuns, să trenez, iar Consiliul Parohial, care era format din oameni de cultură, a refuzat să cedeze. Tragedia acestei biserici a început  pe 9 iunie 1987, când au sosit 3 delegați ai Primăriei, conduși de vicele Dumitru Necșoiu, un comunist fără inimă, care m-a amenințat că varianta cu construcția blocului «e cea mai bună soluție». Pe 13 iunie, pe la ora 14.15, m-am trezit cu Elena Ceaușescu. Însoțitoarea îi tot arăta câte ceva cu mâna, iar ea, după câteva secunde, a zis: «Jos porcăria!». Am fost martor și am auzit cu urechile mele. Nu pot să uit: 13 iunie 1987“, spune parintele și, involuntar, lacrimile încep să-i curga. „Pe 14 iunie 1987 am săvârșit ultima Liturghie în Biserica Sf. Vineri“.

Demolată de pușcariași

Luni, pe 15 iunie, la ora 4 dimineața, biserica era înconjurată cu panouri înalte de peste doi metri. La 7.00, părintele Gelu Bogdan a fost anunțat de oamenii Primăriei ca biserica nu va fi mutată, iar casa parohiala demolată (un asezamant cu 25 de apartamente, cu muzeu și bibliotecă, construită din 1887, în care vara tremurai de frig, iar iarna un singur buștean încălzea o cameră!). Cu sufletul la gură și cu ajutorul studenților teologi si al seminariștilor, părintele salvează tot ce se putea salva din casa parohială, începând cu grandioasa bibliotecă.

„Pe 16 iunie 1987, întreaga casă parohială era distrusă. Pe 17 am fost informat că exista trei soluții pentru biserică: mutarea pe banii statului, mutarea pe banii bisericii sau demolarea. Înca mai credeam că pot salva biserica. La 13.30 am fost anunțat însă că se va dărâma. Am fost în audiență la Ilie Ceaușescu, la Tamara Dobrin. Mi se răspundea: «Nu se poate face nimic, e dispoziția Tovarășei…» Zeci de oameni de cultură au protestat în zadar. Cordoane de milițieni și securiști au înconjurat Biserica. Obiectele de cult au ajuns la Cernica, iar cele cu valoare istorică au ajuns, prin bunăvoința și ajutorul lui Panait I. Panait, la Muzeul Hereștilor“.

S-a strigat: „Jos comunismul !“

Demolarea a început la orele 18.00. Pentru prima oară în România oamenii au strigat: „Jos comunismul! Jos Ceaușescu!“. S-au operat arestări, lumea nu ceda. Muncitorii au refuzat să dărâme biserica și au fost aduși pușcăriași, cărora li s-a promis reducerea pedepsei. „La 20.30 pușcariașul care s-a agățat de turlă a căzut și am aflat că după câteva săptămâni a murit in spital. În genunchi, lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securistii arestau… În scurt timp, din vestita biserică nu mai rămăsese nimic. Doar un covor de lumânări se așternuse pe locul străvechii ctitorii, lumânări care plângeau tragedia neamului românesc“. (Florian BICHIR,  Lumea credinței, anul II, nr 10(15)  – www.crestinortodox.ro)

1992: România și Republica Azerbaidjan au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasadă.

2001: A fost realizat, pentru prima dată în România și în Europa Centrală și de Est, un transplant de inimă artificială de ultimă generație „Novacor” – un sistem montat la nivelul abdomenului bolnavului (Institutul de Boli Cardiovasculare Fundeni din București)

2001: S-a redeschis, pentru public, Muzeul figurilor de ceară (muzeul Grevin din Paris), după șase luni de lucrări de restaurare, primele de la inaugurarea sa în 1882; printre cele 80 de noi exponate se numară și statuile actorului Arnold Schwarzenegger, designerului Jean-Paul Gaultier, cântărețului Ray Charles.