12 iunie în istorie

 1839: A avut loc primul meci de baseball din America.

Coloniștii englezi au adus jocul în Lumea Nouă unde a purtat mai multe denumiri printre care „town ball”, sau „Massachusetts game”. Prima mențiune a termenului baseball este din anul 1744 în Anglia, într-o descriere în care apăreau un grup de băieți ce-l jucau.  O primă listă a regulilor oficiale de joc a fost publicată de către Alexander Cartwright în 1845, care a început să organizeze jocul pentru a deveni un sport. Aceste reguli deși au fost modernizate, sunt în principiu, aceleași și în prezent.

Cartwright a înființat „Knickerbocker Base Ball Club of New York” în 1845, primul club exclusiv pentru baseball, iar primul joc desfășurat după noile reguli, a avut loc în Hoboken, New Jersey, anul următor, partidă în care echipa New York Nine a învins echipa celor de la Knickerbocker Club cu scorul de 23-1 în patru reprize. În 1869 Cincinnati Red Stockings devine prima echipă profesionistă de baseball. Au urmat la scurt timp și altele, ducând la formarea National League (NL) în 1876. American League (AL) a luat ființă în 1900 și a început o a doua competiție Major League Baseball în 1901. În 1903 câștigătorii celor două competiții Boston Red Sox respectiv Pittsburg Pirates, s-au întâlnit să dispute un set de șapte jocuri pentru a determina un unic câștigător. În secolul al XX-lea, baseball-ul s-a modernizat considerabil, devenind dintr-un sport mai mult defensiv, unul din ce în ce mai ofensiv, scopul jucătorilor fiind de a lovi mingea cu cât mai multă putere. Deși este un sport specific american, el a devenit popular și în alte țări. Încă din anii 1920 și 1930, au apărut ligi de baseball profesioniste în foarte multe țări din Europa, Asia sau Africa. Federația Internațională de Baseball a luat ființă în anul 1938, și până în 2004, Federația număra nu mai puțin de 112 state membre. Baseball-ul și-a făcut debutul oficial la Jocurile Olimpice de vară în 1992, la Barcelona.

1898: Generalul Emilio Aguinaldo, liderul naționaliștilor din Filipine, a declarat independența țării sale față de Spania.

1915: S-a născut David Rockefeller, bancher și filantrop american. Averea sa netă este estimată la 2.2 miliarde dolari, intrând astfel în rândul celor mai bogati 300 de oameni din lume.

1916: S-a născut Alexandru Balaci, critic și istoric literar român, membru al Academiei Române (d. 2002)

1924: S-a născut George Bush, al 41-lea președinte al SUA.

1929: S-a născut Anne Frank (Annelies Marie Frank), autoare a unui celebru jurnal scris în lagărul de exterminare (d. 1945)

Annelies Marie „Anne” Frank (n. 12 iunie 1929, Frankfurt am Main, d. martie 1945, Bergen-Belsen, Germania) a fost o fată evreică germană, care și-a pierdut cetățenia germană în exilul olandez, și care a căzut victimă genocidului nazist din al Doilea Război Mondial. Este cunoscută datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată. Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care supraviețuise, este considerat un document istoric al holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor naziștilor.

 Anne a fost a doua fiică a lui Otto Frank și a lui Edith Frank (născută Holländer). A avut o soră care era cu trei ani mai mare, Margot Frank. Familia Frank, evrei reformați, locuia într-un cartier cu oameni de diferite credințe, Anne având prietene romano-catolice, protestante și evreice. Familia nu era strictă în ceea ce privește tradițiile religioase. Cea mai religioasă dintre ei era mama, Edith, iar Otto, care avea o bibliotecă vastă, se ocupa mai ales de educația fetelor, îndemnându-le să citească. După ce naziștii au venit la putere în Germania, Otto Frank s-a hotărât să deschidă o filială a firmei pe care o avea, „Opekta”, la Amsterdam, în Olanda. După ce Otto se mutase singur la Amsterdam în 1933, Edith și fetele l-au urmat în februarie 1934. În 1938, Otto a înființat împreună cu Herman van Pels (tot evreu, exilat din Osnabrück) o a doua firmă, „Pectacon”, care vindea mirodenii. În 1939, mama lui Edith s-a exilat și ea la Amsterdam de la Aachen, unde a decedat în 1942. În mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă, rezultatul fiind că regina Wilhelmina a plecat la Londra în exil, Olanda capitulând. La început naziștii au fost mai puțin agresivi față de evreii din Olanda, dar acest lucru nu a durat mult timp. Legi antisemite au fost decretate una după alta, interzicerea evreilor de a merge la cinematograf afectând-o pe Anne cel mai tare, deoarece avea plăcerea de a colecționa fotografii ale actorilor și actrițelor de film. Totodată a fost nevoită să se transfere la o școală pentru evrei, iar puțin mai târziu toți evreii au fost obligați să poarte steaua lui David. Pentru a ocroti firmele de controlul strict nazist, Otto a predat pro forma conducerea lor colaboratorilor săi arieni Johannes Kleiman și Victor Kugler. Pe data de 12 iunie 1942, cu ocazia zilei de naștere de 13 ani, Anne a primit un jurnal cu carouri alb-roșii, cu cheie. În el, făcea confidențe unei prietene imaginare, Kitty, pe teme de religie, dragoste și sexualitate.

 La sugestia lui Kleiman, Otto Frank pregătise o ascunzătoare în locuința din Prinsengracht 263, de cca. 50 m², a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Otto o rugase pe secretara sa, Miep Gies, să îi ajute. Cu toate că știa că riscă condamnarea la moarte dacă ar fi fost descoperiți, aceasta a acceptat imediat, ea și soțul ei, Jan Gies, plus colegii de serviciu Kluger și Kleiman, precum și un anume Bep Voskuijl ajutând familia Frank cu alimente și alte lucruri necesare tot timpul cât au stat ascunși. Pe data de 5 iulie 1942, Margot, sora lui Anne, a primit o înștiințare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă. În caz de neprezentare, toată familia Frank urma să fie arestată. De aceea, famila Frank s-a hotărât să se ascundă mai repede decât planificaseră inițial. Pentru a deruta autoritățile, își lăsaseră locuința în dezordine, cu un bilet care lăsa impresia că ar fi fugit în Elveția. După o săptămână, li s-a alăturat în ascunzătoare familia van Pels, iar în noiembrie 1942 Fritz Pfeffer.

Cu toate că se consideră că cei ascunși au fost trădați de către cineva, trădătorul nu a putut fi identificat niciodată. Pe data de 4 august 1944, naziștii au venit la locuința din Prinsengracht după ce cineva îi trădase sunând Gestapo-ul. Kleiman și Kugler au fost arestați (primul fiind eliberat ulterior din motive de sănătate, iar celui de al doilea reușindu-i pe 28 martie 1945 să evadeze din lagărul unde era ținut). Miep Gies a folosit haosul care s-a produs în legătură cu arestarea celor ascunși și a încuiat jurnalul lui Anne într-un sertar, intenționând să i-l dea înapoi după război. Cei ascunși au fost duși la sediul Gestapo-ului, unde au fost ținuți peste noapte, iar a doua zi au fost transferați în închisoarea Huis van Bewaring, iar după alte două zile în lagărul de tranziție Westerbork. Pe 2 septembrie 1944, familiile Frank și van Apell au fost anunțate la apel că vor fi trimiși la Auschwitz. Pe 3 septembrie, a plecat ultimul tren spre Auschwitz (cu 1.019 evrei), unde a ajuns după două zile. La rampă, femeile și bărbații s-au văzut pentru ultima oară. Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de sosirea la Auschwitz, scăpând astfel de o moarte imediată, deoarece 549 de pasageri, inclusiv toți cei sub vârsta de 15 ani, au fost trimiși direct la camerele de gazare. Cei 258 de bărbați și 212 de femei care scăpaseră de prima selecție au fost dezbrăcați, dezinfectați, rași și tatuați cu un număr. Anne, Margot și Edith Frank au fost trimise la blocul 29 din lagărul de femei Birkenau, unde au stat până pe 28 octombrie 1944, când au fost transferate la lagărul de concentrare Bergen-Belsen. În martie 1945 lagărul a avut o epidemie de tifos, care se pare a omorât 17.000 de prizonieri. Printre victime s-au aflat și Anne și Margot. Se pare că Margot a murit cu câteva zile înainte de Anne. Pe 15 aprilie 1945, trupe britanice au eliberat lagărul de concentrare. Otto Frank a fost singurul care a supraviețuit dintre cei care se ascunseseră în Prinsengracht 263. După eliberarea pe 27 ianuarie 1945 (de către trupele sovietice) a lagărului de la Birkenau, a locuit până în 1953 la Amsterdam. După aceea, s-a mutat la Basel, Elveția, unde locuia sora sa. Acolo s-a recăsătorit cu Elfriede Markovits, care își pierduse la rândul sau soțul și fiul la Auschwitz. Până la moartea sa, pe data de 19 august 1980, Otto a locuit la Birsfelden lângă Basel, dedicându-se publicării jurnalului lui Anne.

1934: La Londra au fost inaugurate trecerile de pietoni.

1964: Nelson Mandela, militant al luptei împotriva apartheid-ului din Africa de Sud, a fost condamnat la închisoare pe viață

Nelson Rolihlahla Mandela (n. 18 iulie 1918 – d. 5 decembrie 2013) a fost un om politic sud-african, care a deținut funcția de președinte al Africii de Sud în intervalul 1994-1999. Adversar al apartheidului, a fost primul președinte al Africii de Sud ales prin vot universal, într-un scrutin larg reprezentativ și cu participare multirasială. Guvernarea lui Mandela s-a axat pe dezmembrarea moștenirii apartheidului, prin combaterea rasismului instituționalizat, a sărăciei și a inegalității și promovarea reconcilierii rasiale. Un susținător al pan-africanismului și al socialismului democratic, el a fost președinte al partidului Congresul Național African din 1991 până în 1997. Pe plan internațional, Mandela a fost secretar general al organizației interguvernamentale Mișcarea de Nealiniere, între 1998 și 1999.

Vorbitor al limbii xhosa, trăgându-se din familia regală a tribului Thembu, Mandela a urmat cursurile Universității Fort Hare și ale Universității din Witwatersrand, unde a studiat dreptul. Trăind în Johannesburg, el s-a implicat în politica anti-colonialistă, devenind membru al Congresului Național African și fiind unul dintre întemeietorii African National Congress Youth League, organizația de tineret a partidului. Anul 1948 a marcat venirea la putere a Partidului Național, care a început aplicarea apartheidului. Mandela a dobândit notorietate în 1952, în cadrul așa-numitei Defiance Campaign against Unjust Laws (română Campania de nerespectare a legilor injuste), o inițiativă pașnică de nesupunere civilă. În 1953 a devenit conducătorul organizației partidului în regiunea Transvaal, funcție în care a supervizat conferința Congress of the People din 1955, în cadrul căreia s-a format o coaliție de partide opuse apartheidului, cu ANC-ul în frunte. Lucrând între timp ca avocat, a fost arestat de mai multe ori pentru incitare la revoltă. Alături de conducerea partidului, a fost judecat între 1956 și 1961 pentru trădare, însă nu a fost condamnat. Deși fusese inițial un adept al opoziției pașnice, și-a revizuit poziția, devenind cofondator Umkhonto we Sizwe, facțiunea armată a Congresului Național African, care este responsabilă pentru un număr de atacuri cu bombă împotriva guvernului. Arestat în 1962, a fost condamnat pe viață la 12 iunie 1964, fiind eliberat după 27 de ani de închisoare, la 11 februarie 1990, în urma unei campanii internaționale de lobby pentru cauza sa.

Devenind președintele Congresului Național African, Nelson Mandela și-a publicat autobiografia și a condus negocierile cu președintele țării, F.W. de Klerk pentru abolirea politicii opresive a apartheidului și organizarea de alegeri universale. Acestea au adus în 1994 victoria partidului său, fiind format un guvern de unitate națională. Ca președinte de stat (conducător de jure și de facto al guvernului), a inițiat o nouă constituție și a format o comisie pentru cercetarea abuzurilor împotriva drepturilor omului din trecut. A introdus politici menite să încurajeze reforma agrară, extinderea serviciilor de sănătate publică și combaterea sărăciei. Pe plan internațional și-a asumat responsabilitatea pentru invazia din 1998 a statului Lesotho și a acționat ca mediator între Libia și Marea Britanie, pe fundalul procesului privitor la atentatul terorist asupra zborului Pan Am 103. Nu a mai candidat pentru un al doilea mandat, fiind urmat în funcție de către Thabo Mbeki. S-a concentrat pe activități caritative în combaterea sărăciei și a epidemiei HIV/SIDA, prin Fundația Nelson Mandela. O figură controversată de-a lungul întregii sale vieți, criticii de dreapta l-au denunțat drept terorist și simpatizant comunist. Totuși a primit o multitudine de premii internaționale pentru poziția sa în privința colonialismului și discriminării: între ele Premiul Nobel pentru Pace (1993), Presidential Medal of Freedom și Ordinul Lenin. Respectat în țara sa, a fost descris drept „părinte al națiunii”. Se face adesea referire la el pe numele său tribal, Madiba.

1993: A avut loc congresul de constituire a CNSLR – Frăţia, centrală sindicală ce reuneşte membrii Confederaţiilor Frăţia, CNSLR, Univers şi ai federaţiilor Petrol şi Radiocomunicaţii.

1995: Republicile baltice au semnat acordurile de asociere la U.E.

1996: Banca Naţională a României a lansat prima emisiune de euro-obligaţiuni pe piaţa internaţională de capital – Eurobonds – prin intermediul băncii americane de investiţii Merrill Lynch.

1996: Pedepsele agravante pentru ziarişti, prevăzute în articolele 205, 206 Cod Penal, privind insulta şi calomia, au fost eliminate prin vot de Comisia juridică a Camerei Deputaţilor

1999: În Kosovo s-au constituit Forțele din Kosovo (KFOR), conduse de NATO, cu scopul menținerii păcii în provincie.

2002: Papa Ioan Paul al II-lea a acceptat demisia episcopului american de Lexington (Kentucky), Monseniorul Kendrick Williams, acuzat de pedofilie.

2002: Guvernul moldovean a interzis utilizarea formulei “limba şi literatura română” în documentele oficiale, motivând că în Constituţie limba de stat este “limba moldovenească”.

 2003: A murit Gregory Peck, actor american (n. 1916)

 Gregory Peck (nume la naștere, Eldered Gregory) (n. 5 aprilie 1916, La Jolla, California – d. 12 iunie 2003, Los Angeles, California) a fost unul dintre cei mai celebri actori americani de după război. El a reprezentat etica morală a marelui ecran.

2005: Bienala de la Veneția (12 iunie – 6 noiembrie 2005)

2005: Pugilistul american Mike Tyson, fost campion mondial la categoria grea, a anunţat, la finalul meciului pierdut în faţa irlandezului Kevin McBride, că aceasta a fost ultima sa luptă.

‘Michael Gerard Tyson („Mike”, n. 30 iunie 1966) este un fost pugilist american. A fost campionul absolut la categoria grea și rămâne cel mai tânăr câștigător al titlurilor WBC, WBA și IBF la categoria grea. A câștigat titlul WBC la numai 20 de ani printr-un KO tehnic in runda a doua impotriva lui Trevor Berbick. Michael Gerard “Mike” Tyson (n. 30 iunie 1966) este un boxer pensionat american. De-a lungul carierei sale, Tyson a devenit binecunoscut pentru stilul său feroce și de intimidare de box, precum și comportamentul său controversat atât în interiorul cât și în afara ringului. El a fost primul campion la categoria grea de a deține WBA, WBC și titlurile IBF simultan.

2011: A încetat din viaţă omul de afaceri Mihai Cârciog, unul dintre fondatorii cotidianului Evenimentul zilei; a înfiinţat în anii ’90 revistele Expres, Expres Magazin, Infractorul, Telegraf – Constanţa, Academia Caţavencu, Cuvântul, Vip, posturile Tele 7abc, SOTI NEptun, TV89 Timişoara. (n. 1 octombrie 1940).