4 iunie în istorie

105: Împăratul Traian părăsește Roma pentru a purta al doilea război împotriva dacilor (105-106)

 Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între (98 – 117) a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

În 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus. Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construii un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.

1798: A murit Giovanni Giacomo Casanova de Seingalt, celebru aventurier italian (n. 1725)

Giacomo Girolamo Casanova de Seingalt (n. 2 aprilie 1725, Veneția – d. 4 iunie 1798, Castelul Duchcov (Dux)) a fost un aventurier amoros italian, originar din Veneția, devenit celebru prin peripețiile sale galante, evocate în „Memoires” („Povestea vieții mele”) scrise între anii 1791 și 1798, care cuprind existența sa aventuroasă și experientele sale, convingerile sale, care se remarcă printr-o bună cunoaștere și descriere a moravurilor epocii.

1812: S-a născut George Bariţiu, om politic, publicist şi istoric român, participant la Revoluţia română de la 1848 din Transilvania.(d. 2 mai 1893)

George Bariț, uneori scris Gheorghe Barițiu, (n. 4 iunie 1812, Jucu de Jos, comitatul Cluj – d. 2 mai 1893, Sibiu) a fost un istoric și publicist român transilvănean, întemeietorul presei românești din Transilvania.  

În anul 1838 a întemeiat la Brașov Gazeta de Transilvania, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei. În același an a început la Blaj publicarea Foii pentru minte, inimă și literatură, primul ziar literar românesc din toate timpurile. Difuzarea lor peste munți era asigurată de prietenul sau librarul Iosif Romanov. George Bariț fost una din figurile cele mai importante ale Revoluției de la 1848 în Transilvania. În 1861, din inițiativa sa și a canonicului Timotei Cipariu, a luat ființă Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra). A fost mai întâi secretar, apoi președinte al Astrei. Asociația a editat începând din 1868 revista Transilvania, pe care a condus-o între 1868 și 1889. În această revistă a publicat numeroase articole și studii de istorie și politică. Colectivului redacțional al revistei Transilvania i se datorează editarea primei enciclopedii românești, apărută în trei volume la Sibiu, între 1898 și 1904. George Bariț a publicat tot la Sibiu, tot în trei volume, între 1889 și 1891, principala sa operă, initulată Părți alese din Istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă. A fost membru fondator al Societății Literare Române (1866), precursoarea Academiei Române. În anul 1893 a devenit președinte al Academiei Române.

1876: S-a înființat, la București, „Societatea națională de Cruce Roșie a României”

1893: S-a născut Armand Călinescu, politician român (d. 1939) (asasinat)

Armand Călinescu (n. 4 iunie 1893, Pitești – d. 21 septembrie 1939, București) a fost un om politic, prim-ministru, ministru și economist român.

Armand Călinescu s-a născut la Pitești, în familia colonelului Mihai Călinescu și a soției sale Ecaterina, născută Gherman. A urmat școala și Liceul „Ion C. Brătianu” în localilatea natală, fiind un elev eminent.  În 1912 a început cursurile Facultății de Drept la Universitatea București, urmând în paralel și cursurile Facultății de Filosofie; după aceea a obținut un doctorat în științe politice și economice la Paris cu teza: Le change Roumain. Sa depreciation depui la guerre et son retablissement.

A intrat în politică după război, în Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache și Virgil Madgearu, care avea mai târziu să devină prin fuziune Partidul Național Țărănesc. A fost ales deputat în parlament în 1926, ținând primul discurs la 29 iunie 1926. Un imbold pentru cariera sa l-a constituit venirea la putere a PNȚ în 1928, Călinescu fiind numit inițial prefect de Argeș, apoi subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor. În 1930 devine subsecretar de stat la Ministerul de Interne, ceea ce coincide cu o înăsprire a măsurilor de împotriva dezordinilor sociale. Atitudinea sa fermă față de legionari a produs căderea în 1933 a guvernului Vaida-Voievod, din care făcea parte. A revenit în guvernul condus de Octavian Goga în funcția de ministru de interne. În 1938, a făcut posiblă arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la 10 ani de muncă silnică la minele de sare, inclusiv pentru „cârdășie cu șeful unei puteri străine” (Hitler). A fost implicat în executarea ordinului lui Carol al II-lea de asasinare în închisoare a lui Corneliu Zelea Codreanu și a celoralți lideri legionari. Cumnatul lui Armand Călinescu, maiorul Dinulescu a participat activ la asasinarea lui Zelea Codreanu, a Decemvirilor si Nicadorilor. A participat în decembrie 1938 ca membru fondator la întemeierea partidului regal, Frontul Renașterii Naționale. După scurte mandate ca Ministru al Sănătății, Ministru al Educației Naționale și Ministru al Apărării Naționale, la 7 martie 1939, regele Carol al II-lea îl numește în funcția de președinte al Consiliului de miniștri (prim-ministru) al României. În această calitate, Armand Călinescu a continuat politica externă tradițională, apropiată de Franța și Marea Britanie. În septembrie 1939, a permis refugiul prin România al guvernului polonez după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, precum și evacuarea prin România a tezaurului polonez.

Adversarii săi legionari au afirmat existența unui plan secret al lui Călinescu, aprobat de Marea Britanie, de a distruge câmpurile petrolifere din Prahova în cazul unui atac german asupra României. A fost asasinat în București pe 21 septembrie 1939, de un comando legionar condus de avocatul Miti Dumitrescu.

După asasinat, legionarii respectivi au asaltat postul de radio unde au preluat controlul și au vrut să facă un anunț despre asasinarea lui Călinescu, însă personalul tehnic a deconectat transmițătorul, așa că această acțiune a eșuat. Aceștia s-au predat, fiind împușcați în stradă, fără judecată, cadavrele lor fiind lăsate în stradă timp de 3 zile. La locul respectiv a fost pusă o placardă pe care scria „Aceasta va fi de aici înainte soarta asasinilor trădători de țară”. De asemenea au fost aduși elevi de la școlile din capitală pentru a vedea cadavrele. În toată țara au început din ordinul lui Carol al II-lea execuții sumare ale legionarilor, cel puțin 300 de legionari fiind uciși fără judecată de către autorităti, unii din ei fiind spânzurați de stâlpi de telegraf. Represiunea a avut loc sub guvernul Gheorghe Argeșanu, care după finalizarea acestei misiuni a fost înlocuit cu guvernul Constantin Argetoianu. În Însemnările zilnice ale sale din 1939, Argetoianu, un atent observator al vieții politice, remarca cruzimea cu care fuseseră săvârșite represaliile, cruzime care avea să îi fanatizeze și mai mult pe legionari. În noiembrie 1940, Argeșanu a plătit cu prețul vieții răzbunarea lui Călinescu, iar alți demnitari apropiați de Carol al II-lea au trecut foarte aproape de moarte.

1919: Congresul american aprobă cel de-al 19-lea amendament al Constituției SUA, care garantează dreptul la vot al femeilor.

1920: Se încheie Tratatul de la Trianon între Puterile Aliate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România (a intrat în vigoare la 26 iulie 1921)

1937: Au fost folosite pentru prima oară cărucioarele de supermarket, în Oklahoma City; inventatorul lor a fost Sylvan Goldman

1941: A murit Wilhelm al II-lea, împărat al Germaniei, rege al Prusiei (n. 1859).

Wilhelm al II-lea (Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen; n. 27 ianuarie 1859, Berlin – d. 4 iunie 1941, Olanda) a fost ultimul împărat al Germaniei și rege al Prusiei de la 1888 la 1918. Wilhelm al II-lea provine din familia Hohenzollern. Tatăl lui a fost Friedrich al III-lea iar mama a fost împărăteasa Victoria Adelaide Mary Louisa.

 Wilhelm s-a născut la 27 ianuarie 1859 la Berlin ca fiu al Prințului Frederic Wilhelm al Prusiei (viitorul Frederic al III-lea) și a soției lui, Victoria, Prințesă Regală a Marii Britanii. A fost primul nepot al reginei Victoria dar mai important, ca primul născut al Prințului Moștenitor al Prusiei, Wilhelm a fost din 1861 al doilea în linia de succesiune la tronul Prusiei iar după 1871 la tronul Imperiului German. O naștere pelviană traumatică l-a lăsat cu brațul stâng schilodit din cauza paraliziei Erb, problemă pe care care a incercat cu un oarecare succes să o ascundă. În multe fotografii el poarta o pereche de mănuși albe în mâna stângă pentru a face brațul să pară mai lung, își ține mâna stângă cu dreapta sau are brațul schilodit pe mânerul vreunei săbii. Biografii, inclusiv Miranda Carter, au sugerat că acest handicap a afectat dezvoltarea sa emoțională. La vârsta de 6 ani, Wilhelm a început pregătirea cu profesorul Georg Hinzpeter care avea 39 de ani. Wilhelm a declarat mai târziu că instructorul său nu a rostit niciodată un cuvânt de laudă pentru eforturile sale. Ca adolescent a fost educat la Kassel la Friedrichsgymnasium și la Universitatea din Bonn. Wilhelm a fost interesat de domeniul științei și tehnologiei, dar, a rămas convins că el a aparținut unui ordin distinct al omenirii, desemnat pentru monarhie prin voia Domnului. Wilhelm a fost acuzat de megalomanie încă din 1892, de către omul de litere portughez Eça de Queiroz, apoi din nou în 1894 de către germanul pacifist Ludwig Quidde.

 În cei treizeci de ani de regență a împăratului Wilhelm II (1888 – 1918) este cunoscută în istorie sub numele de perioada wilhelmină. Această perioadă de timp este marcată prin eforturile împăratului de a dobândi un prestigiu național și a dezvolta Germania aducând-o în rândul marilor puteri ale lumii. Această ambiție o asociază și cu o înarmare a Germaniei, pentru a obține colonii noi în Africa și mările sudului. Această tendență pe plan extern a Germaniei, precum și amestecul în războaiele din colonii (Krüger 1896), (Criza marocană 1905/06 și 1911) ca și (scandalul Daily-Telegraph 1908) a determinat o serie de conflicte politice în special cu Anglia și la o destabilizare a politicii externe. Wilhelm iubește parada militară, cu aceste ocazii subliniază faptul că militarismul caracterizează societatea germană, funcții importante în aparatul de stat primesc acei care au o carieră militară strălucită.

Avântul economic german în timpul lui Wilhelm II este datorat încurajării dezvoltării tehnologiilor, industrializării, științelor naturale, aceste progrese fiind sprijinite personal de către împărat. În politica internă Wilhelm II continuă politica socială a lui Bismarck, pe care l-a eliberat din funcția de cancelar, căutând însă – cu succes parțial – să șteargă diferențele în acordarea de drepturi grupărilor etnice minoritare. Politica lui internă și externă a lăsat impresia unui împărat mai autoritar ca bunicul său Wilhelm I, însă istoricii socotesc regimentul lui personal ca o contradicție cu politica lui socială, împăratul nefiind de fapt deosebit de autoritar, frecvent contrazicându-se sub influența unor miniștri sau generali. În perioada lui de domnie au loc lupte pentru putere ale diferitelor partide politice, fapt care determină schimbări frecvente ale cancelarilor. Astfel, în conflictele dintre național-liberalo-conservativi și partidul social-democrat, din 7 cancelari 5 au fost eliberați din funcție.

În timpul Primului Război Mondial (1914 – 1918), incompentența strategică și tactică a împăratului devine evidentă, iar din 1916 se abține de a mai lua hotărâri, predând conducerea statului în mâna conducătorilor militari, generalii Hindenburg și Ludendorff care în ultimii ani ai războiului instaurează dictatura militară. După sfârșitul primului război mondial, Germania este înfrântă și 10 milioane de morți rămân pe câmpurile de luptă, se declară Republica de la Weimar cu abolirea monarhiei, împăratul este silit să abdice (9 noiembrie 1918). Moare în exil în Olanda.

1941: Al Doilea Război Mondial: Trupele naziste execută 24 de profesori polonezi în Lwów.

1942: Al Doilea Război Mondial: Victoria americană în bătălia aeronavală cu japonezii de la Midway.

1944: Al Doilea Război Mondial: Eliberarea Romei de către trupele aliaților.

1970: Tonga își câștigă independența față de Marea Britanie.

1989: În Polonia au loc alegeri câștigate de celebrul sindicat „Solidaritatea”, condus de Lech Walesa, singura mișcare muncitorească independentă întâlnită vreodată într-un stat comunist; la 19 august 1989, s-a format primul guvern postcomunist.

1989: Au avut loc tragicele evenimente din Piața Tienanmen; armata a invadat piața și a reprimat sângeros mișcarea de la Beijing. Tinerii adunați în Piața Tienanmen („Poarta Păcii Cerești”) manifestaseră, începând cu 22 aprilie 1989, pentru reforme democratice și pentru inițierea unui dialog cu guvernul comunist.

1992: Sfințirea crucii de marmură și a monumentului ridicat în memoria mareșalului Ion Antonescu, în apropiere de Jilava, pe locul unde a fost executat, la 1 iunie 1946.

1998 – La Spitalul de urgenţă Floreasca a fost efectuată prima intervenţie pe cord deschis

2003: Ministrul Afacerilor Externe a inaugurat Consulatul General al României de la Barcelona.

2004: A fost inaugurat „Water Park” cel mai mare parc acvatic din România (lânga Aeroportul Otopeni)

2006: Fosta republică iugoslavă Muntenegru şi-a proclamat independenţa, Parlamentul adoptând decizia de a pune capăt uniunii cu Serbia, luată de populaţie prin referendumul de la 21 mai

Sărbători:

Ziua Internațională a Copiilor – victime ale agresiunii (se marchează din 1983, ca urmare a hotărârii Adunării Generale a ONU, din 19 august 1982, în memoria copiilor omorâți în timpul invaziei israeliene în Liban, din 1982)