5 aprilie în istorie

1772: Exploratorul olandez Jacob Roggeveen descoperă o insulă în Oceanul Pacific, pe care băștinașii o numeau Rapa Nui. Descoperitorul o va boteza Paasch Eyland (Insula Paștelui).

Insula Paștelui (sau Rapa Nui) este o insulă polineziană din sud-estul Oceanului Pacific, aflată în cel mai sud-estic punct al triunghiului polinezian. Teritoriu special al statului Chile, anexat în 1888, Insula Paștelui este faimoasă pentru cele 887 de statui monumentale, denumite moai, statui create de către primii locuitori ai insulei. Rapa Nui este considerată de către UNESCO drept patrimoniu universal, cea mai mare parte a insulei fiind declarată Parc Național (Parcul Național Rapa Nui). În perioada modernă, insula a servit ca avertisment în ceea ce privește degradarea culturală și de mediu la care se poate ajunge prin exploatarea irațională a resurselor. În prezent această teorie este contestată de către etnografi și arheologi, care susțin că atât aducerea bolilor de către europeni cât și deportarea locuitorilor pe post de sclavi, sunt cauzele care au devastat populația indigenă în secolul XIX și au avut un impact social mult mai mare decât declinul mediului înconjurător. De asemenea, apariția de specii noi de animale pe insulă (cum ar fi șobolanii și oile), aduse de către coloniști, a avut un impact devastator asupra florei locale, care aproape că a dispărut între anii 1930-1960.

 1792: Președintele american George Washington își exercită autoritatea sa de veto asupra unui proiect de lege, prima dată când această putere este utilizată în Statele Unite ale Americii.

1874: A avut loc, la Viena, premiera operetei Liliacul, de Johann Strauss (fiul).

1877: Compozitorul francez Charles Gounod a creat opera Cinq-Mars.

1904: București: a luat ființă Automobil Club Regal, în prezent Automobil Club Român ACR.

Automobil Clubul Român  este cel mai mare club automobilistic din România. Clubul a luat ființă pe data de 5 aprilie 1904 în salonul de onoare al Hotelului Boulevard din București. Printre  președinți s-au numărat George Valentin Bibescu (? – 22 martie 1924),  Ion M. Mitilineu (22 martie 1924 – iulie 1946) și Constantin Niculescu (7 martie 1994 – prezent), iar ca președinți de onoare, Ferdinand I, Principesa Maria, Carol al II-lea și Regele Mihai (1940 – 1947).

1924: Ordonanță militară prin care se interzice activitatea Partidului Comunist Român.

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Socialist din România. În România interbelică PCR a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice care a susținut ideologic revoluția comunistă.

Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România de după Actul de la 23 august 1944, la care a participat ca parte din Blocul Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română.

Între 1947 și 1989 PCR a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit “forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea P.C.R. în România a fost instaurată Dictatura Proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost practic distrusă de principiile dictatoriale ale P.C.R., iar cenzura a sufocat libertatea de gândire. „Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înnecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar disprețul pentru Lege.” – Keith Hitchins.

1934: Este înființată legația României de la Buenos Aires.

1951: Ethel și Julius Rosenberg sunt condamnați la moarte pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice (au dezvăluit rușilor secrete cu privire la armele atomice).

Ethel și Julius Rosenberg au fost condamnați la moarte sub acuzația de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, îndeosebi pentru furnizarea datelor secrete privind bomba atomică. Procesul Rosenberg a avut răsunet mare în anii 1950. Cazul Rosenberg continuă să fie controversat și astăzi. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la 5 aprilie 1951, iar execuția a avut loc la 19 iunie 1953 în închisoarea Sing-Sing din statul New York.

Date biografice

Julius Rosenberg s-a născut la 12 mai 1918, iar Ethel Greenglass la 28 septembrie 1915 în New York. Amândoi au aderat în 1936 la Liga Tineretului Comunist din Statele Unite. S-au căsătorit după trei ani. Au avut doi fii, Robert și Michael Rosenberg. După execuția părinților, copiii au fost adoptați de Abel și Anne Meeropol.

Activitatea de spionaj

David Greenglass, fratele lui Ethel Rosenberg, a participat în Los Alamos, New Mexico la Proiectul Manhattan, în cadrul căruia se desfășurau lucrările de dezvoltare a primei bombe atomice din SUA. Informațiile au fost transmise serviciului de contrainformații al armatei sovietice GRU (Glavnoie Razvedîvatelnoie Upravlenie). În 1950, în cadrul proiectul VENONA, a fost demascat, ca spion sovietic, fizicianul atomist Klaus Fuchs, originar din Germania. Ancheta a relevat că la transmiterea de informații către sovietici participau și David Greenglass și soții Rosenberg. (Proiectul VENONA a fost o conlucrare a serviciilor de informații americane și a serviciului britanic MI6 menită să depisteze și descifreze mesajele de la și către serviciile de informații sovietice.)

Procesul

Ethel și Julius Rosenberg au fost singurele persoane civile americane inculpate pentru spionaj în timpul Războiului Rece. Au ajuns în centrul atenției publice din SUA în toiul unei campanii anticomuniste în mediile de informare, îndeosebi pe fundalul investigației parlamentare anticomuniste coordonată de senatorul republican Joseph McCarthy. Se pare că a jucat un rol faptul că soții Rosenberg erau evrei. Procurorul Roy Marcus Cohn a demarat procesul penal împotriva cuplului Rosenberg. Unii comentatori au considerat că pedeapsa capitală fost exagerată. Sentința a fost pronunțată în aprilie 1951, iar execuția (pe scaunul electric) a avut loc la 19 iunie 1953 în închisoarea Sing-Sing. Mulțumită informațiilor tehnice furnizate de soții Rosenberg, Uniunea Sovietică și-a putut construi arma atomică proprie.

Stadiul actual al cercetării istoriografice

Potrivit datelor celor mai recente, Julius Rosenberg a fost realmente spion, însă a furnizat documente de relevanță militară minoră. Aceasta reiese în primul rând din depoziția ofițerului sovietic de contrainformații Aleksandr Feklisov, făcută la sfîrșitul Războiului Rece. Feklisov, care îl racolase pe Rosenberg și îi fusese ofițer de legătură, a precizat că soția lui Rosenberg, Ethel, a fost inocentă.

O altă persoană implicată, Morton Sobell, coinculpat în proces, a declarat, într-un interviu publicat în septembrie 2008 în cotidianul The New York Times, că Julius Rosenberg a acționat ca spion și că soția sa, Ethel, știa, dar că nu s-a implicat în activitatea soțului.

Transmiterea informațiilor relevante pentru construirea bombei atomice sovietice a fost în principal făcută, potrivit propriei mărturisiri, de Theodore Alvin Hall, om de știință, care lucra la Los Alamos și care era agent dublu. Datele serviciilor secrete făcute publice în 1995 arată că acesta considera că monopolul american în ce privește tehnologia de producere a bombei atomice este periculos și că singura atitudine corectă era să încerce să rupă acest monopol. Americanii au împărtășit ulterior britanicilor și canadienilor tehnlogia nucleară, nu însă și rușilor cu care erau/au fost aliați, fapt care îi lasă și azi (2013) pe unii autori în dubiu dacă nu s-ar fi putut evita o cursă a înarmării nucleare în măsura în care americanii ar fi decis să împărtășească tehnologia relevantă și sovieticilor.

1955: După 50 de ani de activitate, Sir Winston Leonard Spencer Churchill se retrage din viața politică pentru a se dedica scrisului. Pentru operele sale, în special pentru Al doilea război mondial (în șase volume), i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură în 1953, când primește titlul de lord. Printr-o hotărâre a Congresului va deveni, în 1963, cetățean de onoare al SUA.

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 – d. 24 ianuarie 1965) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial. Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.

Churchill s-a născut în familia aristocrată a Ducilor de Marlborough. Tatăl său, Lord Randolph Churchill, a fost un politician carismatic care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe. Mama sa, Jenny Jerome, a fost o americancă care avea o poziție socială importantă. Ca tânăr ofițer de armată, a participat la bătălii din India Britanică, Sudan și la Al Doilea Război al Burilor. A fost corespondent de război și a scris cărți despre acestea.

Fiind în prim planul politicii britanice pentru cincizeci de ani, a deținut mai multe funcții politice și ministeriale. Înainte de Primul Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de Președinte al Comisiei de Comerț, Ministru al Afacerilor interne și Prim Lord al Admirități în cabinetul liberal al lui Asquith. A continuat în poziția de Prim Lord al Admirități până la Campania Gallipoli. A luptat puțin pe Frontul de vest, la comanda celui de-al 6-lea batalion al Infanteriei. S-a întors în guvern ca Ministru al Munițiilor, secretar de stat pentreu război și secretar de stat al aviației. După război, Churchill a fost din nou numit ministru de finanțe între anii 1924–1929 în gurvernul conservator al lui Baldwin, luând în anul 1925 decizia ca lira sterilină să redevină convertibilă în aur, la fel cum era după război, care a pus o presiune deflaționistă pe economia Marii Britanii.

În anii ’30, Churchill a avertizat parlamentul de pericolul reprezentat de Germania Nazistă și campania sa de reînarmare. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost numit din nou Prim Lord al Admirități. După demisia lui Neville Chamberlain la data de 10 mai 1940, Churchill a devenit prim-ministru. Refuzul constant de a accepta înfrângerea, predarea, sau un compromis pentru pace a ajutat Marea Britanie în prima parte a războiului când Marea Britanie era singura țară activ implicată împotriva lui Hitler. Churchill este cunoscut pentru discursurile și emisiunile radiofonice despre război. A condus Marea Britanie ca prim-ministru până la asigurarea victoriei împotriva Germaniei Naziste.

După ce Partidul Conservator a pierdut alegerile din 1945, a devenit Lider al opoziției. În 1951, a devenit din nou prim-ministru, până în 1955. După moartea sa, Regina Elizabeta a II-a i-a acordat onoarea unei „înmormântări de stat”, fastuoase, la care s-au adunat cei mai mulți oameni politici din istorie. Numit Cel mai mare britanic din toate timpurile înr-un sondaj din 2002, Churchill este considerat una dintre cei mai influente persoane din istoria Marii Britanii.

1964: A intrat în funcțiune primul tren fără conductor, folosit la metroul din Londra.

1967: Stabilirea de relații diplomatice între România și Canada.

1973: La clinica chirurgicală nr.2 din Târgu Mureș, o echipă de medici, condusă de prof. dr. Ioan Pop de Popa, efectuează prima operație pe cord deschis din România.

1976: În China are loc Incidentul Tiananmen când mulțimea strânsă în Piața Tiananmen solicită eliberarea lui Deng Xiaoping, simbolul și speranța reformării societății chineze.

1983: Scandal diplomatic: acuzați de spionaj, 40 de diplomați sovietici sînt expulzați de la Paris.

1989: În Polonia, este încheiat compromisul dintre guvern și reprezentanții opoziției prin care se prevede crearea unei a doua Camere a Parlamentului – Senatul, instituirea postului de președinte al republicii și organizarea de alegeri libere.

1992: În Peru, are loc o lovitură de stat a președintelui Alberto Fujimori, care a suspendat garanțiile constituționale.

 1994: Vizita, la București, a președintelui Serbiei, Slobodan Miloșevici.

1997: S-a înființat Canalul România Muzical din cadrul Societății Române de Radiodifuziune.

1999: În urma unui raid al NATO, vizând cazarmele din localitatea minieră Aleksinaci (200 km la sud de Belgrad), 17 civili au fost uciși din cauza unei bombe de 250 kg, ghidată prin laser, abătută asupra unei zone rezidențiale. La 6 aprilie, Pentagonul admite că bomba, lansată de un avion american, și-a ratat, se pare, ținta.

2000: Yoshiro Mori, 62 de ani, a fost ales premier al Japoniei; el îi succede lui Keizo Obuchi, aflat în comă.

2001: Liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin, a fost ales președintele țării.

2004: Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii începe o vizită de stat în Franța pentru a celebra cea de-a 100 aniversare a „înțelegerii prietenești”.

2006: Ionel Haiduc este ales noul președinte al Academiei Române. El îl înlocuiește pe Eugen Simion, care a condus această instituție timp de două mandate. Va fi instalat în funcție în 20 aprilie.

Ionel Haiduc (n. 9 mai 1937, Cluj, județul Cluj) este un chimist, profesor la Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, academician român, ales pe 5 aprilie 2006 în funcția de președinte al Academiei Române. A fost ales membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei.

Interesul științific al Profesorului Ionel Haiduc acoperă câteva arii importante: chimia coordinativă și organometalică, chimia supramoleculară, chimia ciclurilor anorganice, activitatea biologică a compușilor metalici (inclusiv activitatea anti-tumorală), nomenclatura și sistematizarea în chimia anorganică, toate acestea fiind domenii în care profesorul Haiduc a adus contribuții esențiale în România. Contribuțiile de pionierat în domeniul Chimiei organometalice continuate pe parcursul a peste 35 de ani a condus la dezvoltarea unei puternice școli în acest domeniu la Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică din Cluj-Napoca.

 Membru în diverse organisme academice și sociale s-a implicat în politica științei, management, protecția mediului fiind autorul unui mare număr de lucrări pe aceste teme. Academicianul Ionel Haiduc a adus contribuții importante la diverse capitole ale chimiei anorganice, coordinative și organometalice, munca lui științifică fiind acoperită de 9 cărți (publicate în română, poloneză, engleză și greacă), 25 de capitole în volume colective și peste 340 de articole științifice și recenzii. Chimia ciclurilor anorganice rămâne unul dintre domeniile favorite fapt atestat de cărțile publicate în domeniu.

Cartea Chimia Compușilor Metalorganici a servit ca unica sursă de informații timp de mai mulți ani studenților români și a reprezentat începutul sistematic al chimiei organometalice în România. Extensia în limba engleză publicată cu J.J. Zuckerman (Basic Organometallic Chemistry) rămâne o carte de referință pentru mulți studenți din întreaga lume. Aplicațiile compușilor organometalici în variate domenii, inclusiv în medicină au completat studiul asupra sintezei și caracterizării lor structurale. Cea mai recentă carte publicată Supramolecular Organometallic Chemistry (avându-l ca și coautor pe F. Edelmann), cu o prefață scrisă de Jean-Marie Lehn, laureat al premiului Nobel, descrie nu numai o arie majoră a chimiei, dar și interfața între chimie, biologie, fizică și știința materialelor.

În prestigiosa revistă Crystal Growth & Design publicată de American Chemical Society scrie: „Chimia organometalică supramoleculară nu a existat ca domeniu distinct până la publicarea cărții Supramolecular Organometallic Chemistry, autori I. Haiduc și F. Edelmann.”

2009: Alegeri parlamentare în Republica Moldova.