29 martie în istorie

1461: Războiul Celor Două Roze: Bătălia de la Towton – Eduard de York o învinge pe Margareta de Anjou și devine regele Eduard al IV-lea al Angliei.

Bătălia de la Towton a avut loc în Duminica Floriilor, pe o vreme cu ninsoare, la 29 martie 1461 pe un platou dintre satele Towton și Saxton din Yorkshire (la circa 19 km sud-vest de York și 3 km sud de Tadcaster). Bătălia a făcut parte din Războiul celor Două Roze, dus între casele York și Lancaster pentru controlul tronului Angliei. Bătălia a fost o victorie decisivă a yorkiștilor. Towton a fost cea mai mare bătălie dată pe pământ britanic. Circa 50.000–80.000 de soldați au luptat în ea, inclusiv 28 de lorzi (aproape jumătate din nobilimea cu titluri de la vremea aceea), predominant de partea lancastriană. Una dintre cele mai frecvent citate cifre este de 42.000 de lancastrieni și 36.000 de yorkiști. A fost și cea mai sângeroasă bătălie dată vreodată pe pământ englez. Pierderile exacte sunt încă în discuție, și sunt extrem de dificil de evaluat cu precizie, estimările fiind în jurul a 28.000 de victime, circa 1% din populația întregii țări la acea vreme.

1599: Cardinalul Andrei Bathory a devenit principe al Transilvaniei.

 1792: Regele Gustav al III-lea al Suediei moare după ce a fost împușcat în spate, la un bal mascat, cu 13 zile mai înainte. Este urmat la tron de fiul său, Gustav al IV-lea Adolf.

Gustav al III-lea (n. 24 ianuarie 1746 – d. 29 martie 1792) a fost rege al Suediei din 1771 până la moartea sa în anul 1792. A fost fiul cel mare al regelui Adolf Frederick al Suediei și al reginei Louisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederick cel Mare. În 1766 s-a căsătorit cu Sophia Magdalena a Danemarcei, fiica lui Frederic al V-lea al Danemarcei. Gustav al III-lea a avut doi copii: Gustav IV Adolf rege al Suediei și Carl Gustav duce de Småland mort în 1783 la vârsta de un an.

În timpul succesorilor lui Carol al XIII-lea, Frederic I și Adolf Frederic, Suedia a trceut prin așa-zisa Epocă a Libertății. Puterea politică aparținea în întregime Parlamentului (Riksdag), instituție formată din patru camere: a nobililor, clericilor, burghezilor și țăranilor. Constituționalismul suedez e adesea comparat cu sistemul parlamentar din Anglia secolului al XVIII-lea, dar în practică ele erau foarte diferite. Adolf Frederic, tatăl lui Gustav, a fost descris de un contemporan englez ca având „titlul de rege, dar nu și privilegiile unui supus”. Spre deosebire de omologul său de pe tronul englez, regele suedez nu avea puterea de a convoca sau dizolva parlamentul. El putea numi miniștri, dar nu oricum, ci dintr-o serie de candidați alcătuită de Riksdag; în plus, nu îi putea demite. Din alte puncte de vedere, sistemul suedez prezenta o serie de particularități ce puteau fi considerate „progresiste”: spre exemplu, femeile calificate puteau vota în alegerile pentru cele două camere inferioare.

Gustav preia tronul unei Suedii corupte în februarie 1771. La acel moment, regatul său era al doilea ca întindere pe continent, după Rusia – nu vorbim doar de teritoriul Suediei de azi, ci și de Finlanda și un teritoriu în Germania (nordul Pomeraniei). În Finlanda, proprietarii de pământuri și negustorii erau de origine suedeză, iar în Pomerania populația era vorbitoare de germană și tindea să se identifice cu germanii din sud. În plus, populația regatului lui Gustav era dispersată pe un teritoriu foarte vast, ocupând de fapt mai mult părțile sudice.

Gustav se face remarcat printr-o anumită calitate pe care nu o prea întâlnim la alți monarhi: talentul literar: el a fost cel mai bun dramaturg de limbă suedeză înainte de Johan Strindberg. În plus, era un excelent vorbitor în public, ceea ce s-a dovedit a fi un mare avantaj în fața Riksdag-ului. Totuși, el nu a reușit să inspire celorlalți respect, poate din cauza faptului că era o persoană duplicitară, prefăcută. Ministrul britanic la Stockholm scria despre rege că „viața lui e o permanentă scenă de intrigi și suspiciuni”. Gustav al III-lea nu aprecia loialitatea și avea o tendință de a se întoarce împotriva colaboratorilor, chiar și atunci când aceștia îi rămâneau fideli. De aceea, majoritatea asociaților lui s-au întors împotriva sa.

În Suedia, soarta lui Gustav al III-lea a fost decisă de contextul vremurilor respective: slăbiciunea economică a țării sale, opoziția înverșunată a claselor sociale care, altundeva, ar fi putut fi un sprijin al Coroanei, influența crescândă a curentului revoluționar din Franța. Astfel, chiar dacă ar mai fi trăit, Gustav al III-lea nu ar fi putut merge, probabil, atât de departe precum și-ar fi dorit. În plus, el este liderul de secol XVIII care, mai mult decât alți contemporani de-ai săi, anticipează trăsăturile îngrijorătoare ale politicii tipice primei jumătăți a secolului XX.

1809: Țarul Alexandru I al Rusiei, declară în jurământul lui în Porvoo, că Finlanda cucerită în cel de-al treilea Război Rus-Suedez, că aparține pentru totdeauna Rusiei.

Alexandru I Pavlovici Romanov  (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei.

Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei, și al Mariei Feodorovna, fiica Ducelui de Württemberg. Alexandru a urcat pe tron după ce tatăl său a fost asasinat și a condus Rusia în perioada războaielor napoleoniene. În prima parte a domniei a încercat să introducă reforme liberale, pe când în cea de-a doua a abordat o conducere arbitrară iar o parte din vechile reforme au fost abolite. În ceea ce privește politica externă, Alexandru a obținut un succes recunoscut, câștigând numeroase campanii. În particular, sub domnia sa Rusia a obținut Finlanda și o parte din Polonia. Contradicțiile misterioase ale personalității sale îl fac pe Alexandru unul din cei mai interesanți țari. Pe deasupra, moartea sa este învăluită în mister, iar locul unde se află rămășițele sale rămâne necunoscut.

1821: În momentul începerii mișcării Eteriei, domnul Moldovei, Mihai Suțu, a anunțat hotărîrea sa de a se retrage temporar din Moldova, lăsînd o căimăcămie care să se ocupe de treburile curente și mai ales să asigure Poarta Otomană de supunerea Moldovei.

1830: Conform Tratatului de pace ruso-turc de la Adrianopol, au început lucrările Comisiei pentru delimitarea granițelor dunărene dintre Principatele române și Imperiul otoman. Fostele raiale Brăila, Giurgiu, Turnu, împreună cu 30 de insule din Dunăre au fost efectiv reanexate Țării Românești. Lacul Brateș a revenit Moldovei.

1881: La Teatrul Național din București, are loc premiera piesei “Sânziana și Pepelea”, de Vasile Alecsandri.

1926: S-a înființat, la București, Institutul de Studii Bizantine.

1940: Comisarul poporului la Externe, Viaceslav Molotov, a ținut în Sovietul Suprem al URSS un discurs asupra raporturilor cu România. Afirmând că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunțate), spunea că aceasta se explică prin existența unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS.

1945: Ministrul de Justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, a semnat decretul-lege pentru purificarea administrației publice, promulgat de Rege în aceeași zi.

Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist. Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România. A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944. Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.

1961: Statele membre ale SUA ratifică Amendamentul 23 la Constituţia federală, prin care se acordă locuitorilor districtului Columbia (Washington) să participe la alegerile prezidenţiale

1964: România și Argentina ridică legațiile la nivel de ambasadă.

1972: S-a semnat Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele cauzate de obiecte lansate în spațiul extra-atmosferic (adoptată la 29 noiembrie 1971 la a XXVI-a sesiune a Adunării Generale a ONU)

1973: Războiul din Vietnam: ultimii soldați americani părăsesc sudul Vietnamului.

Războiul din Vietnam a avut loc între 1 noiembrie 1955 și 30 aprilie 1975, căderea Saigonului. Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane. Prin Războiul din Vietnam, în sens mai larg, se înțelege cel de-al doilea război din Indochina (1955-30 aprilie 1975) iar, în sens mai restrâns, intervenția americană (între 1965-1973). În principiu, războiul a fost purtat pentru reunificarea Vietnamului despărțit temporar de înfrângerea decisivă din 1954 a armatei coloniale franceze. În acest conflict cele două mari puteri comuniste concurau și una cu cealaltă și pentru influența în Asia de sud-est, iar SUA încerca să împiedice răspândirea comunismului în țările fragile din Asia, care, recent au devenit independente. Conflictele militare terestre s-au purtat, în mare parte, în Vietnamul de Sud, respectiv în Laos și Cambogia, în zonele de graniță cu Vietnamul. În prima perioadă a războiului, trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii militari americani, au încercat să elimine forțele de gherilă care se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale subterane, dar, datorită haosului și opresiunii politice din sud, numărul acestora, în loc scadă, a crescut. În anii 1960 conducerea politică și militară americană a decis că, pe lângă consilierii și instructorii militari americani, să trimită în zonă și trupe. Gherilele din nord erau sprijiniți de trupele armatei Vietnamului de Nord, încercând de mai multe ori să cucerească Vietnamul de Sud, doar intervenția militară americană a putut să salveze situația. Ca răspuns, aviația SUA a încercat să distrugă industria Vietnamului de Nord, dar efectele nu au fost cele scontate din cauza ajutorului acordat Vietnamului de Nord de URSS și China. Datorită imaginilor necenzurate transmise de televiziune, opinia publică din toată lumea a putut să vadă cruditățile războiului fără frontiere, ceea ce a condus la întărirea mișcărilor pacifiste și creșterii rezistenței americanilor față de serviciul militar obligatoriu. În paralel, politicienii din SUA au încercat permanent să obțină independența părții din Sud, dar Vietnamul de Sud nu ceda din pretențiile sale, dorind ca toți militarii străini să părăsescă sudul, țara să fie reunificată și să se desfășoare alegeri libere, mizând pe faptul că, datorită haosului din Vietnamul de Sud, alegerile vor fi câștigate de comuniști. În final, în anul 1972, delegațiile SUA și cea a Vietnamului de Sud s-au înțeles, fără știrea delegației Vietnamului de Sud. Conducerea americană încă din 1968 a avut intenția să se retragă din conflict, dar dorea să facă acest lucru cu un minim de pierdere de prestigiu. După semnarea acordului de pace, în 1973, SUA și-a retras forțele militare din regiune. Forțele Vietnamul de Sud, rămase fără sprijin, s-au diminuat, iar Vietnamul de Nord, încălcând acordul de pace, în 1975 au atacat Vietnamul de Sud, ocupând Saigonul, capitala acestuia. Cele două țări au fost unificate oficial în anul 1976 sub numele de Republica Socialistă Vietnam.

Războiul Civil din Laos și Războiul Civil Cambodgian sunt conflicte legate de Războiul din Vietnam care au avut loc în paralel și cu implicații între ele.

1974: Mariner 10, naveta americană de explorare, fără echipaj uman, devine prima naveta spațială care a vizitat planeta Mercur, trimițând peste 2.000 de imagini pe Pământ.

Mariner 10 a fost o sondă spațială americană lansată de NASA pe 3 noiembrie 1973 pentru a explora planetele Mercur și Venus. A realizat prima survolare a planetei Mercur. De asemenea, a fost primul vehicul spațial care a folosit asistența gravitațională, trecând la 5768 km de Venus. A fost lansată cu aproximativ doi ani după Mariner 9 și a fost ultima sondă din programul Mariner (Mariner 11 și Mariner 12 au fost realocate programului Voyager, devenind Voyager 1 și Voyager 2).

Design și traiectorie

Mariner 10 a fost prima navă spațială care a folosit metoda de accelerare gravitațională cu ajutorul planetei Venus. Metoda se folosește pentru a altera cursul inițial în drum spre orbita lui Mercur. Această manevră, inspirată de calculele de mecanica orbitală ale omului de știință italian Giuseppe Colombo, a pus sonda pe o orbită care a adus-o de mai multe ori lângă Mercur. Mariner 10 a folosit presiunea radiantă a soarelui asupra panourilor sale fotovoltaice pentru prima dată ca modalitate de control a altitudinii.

 1981: Prima ediţie a Maratonului de la Londra, o manifestare sportivă desfăşurată pe o distanţă mai mare decît cea tradiţională şi avînd ca scop strîngerea de fonduri pentru acţiuni de caritate, la finişul căreia au fost înregistraţi 6255 de atleţi amatori din cei 7747 care luaseră startul.

1998: La Lisabona podul Ponte Vasco da Gama a fost deschis traficului. Construcția se întinde peste râul Tagus, are o lungime de peste 17 kilometri și este de cel mai lung pod din Europa.

Ponte Vasco da Gama este un pod suspendat care traversează râul Tagus în apropierea Lisabonei, în Portugalia. Este cel mai lung pod din Europa, cu o lungime totală de 17.200 de metri; podul traversează estuarul râului Tagus legând orașele Sacavém și Montijo. A fost numit în cinstea exploratorului Vasco da Gama. A fost proiectat să reziste unui cutremur de 4,5 ori mai puternic decât cutremurul care a lovit Lisabona în 1755 (estimat la 8,7 pe scara Richter). Poate rezista unei viteze a vântului de 250 km/h. Stâlpii de susținere îngropați cel mai adânc, de 2,2 și 1.7 metri diametru, ajung la o adâncime de 85 de metri sub nivelul mării. A fost proiectat să dureze 120 de ani. Din cauza lungimii sale, a fost nevoie să se ia în calcul și sfericitatea Pământului pentru a așeza corect stâlpii (altfel ar fi apărut o diferență de 80 de centimetri la capătul podului). Lățimea podului este de 30 de metri, iar deschiderea principală de 450 de metri. Construirea podului a început în 1995 și traficul rutier a început pe 29 martie, 1998, după doar 18 luni și chiar înaintea Expo 98, un târg mondial, la 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a căii maritime dintre Europa și India. Pentru a parcurge podul spre nord trebuie plătită o taxă de 2,15 euro; în sens invers accesul este liber.

1999: Indicele Dow Jones al Bursei din New York depăşeşte, pentru prima dată în istoria celei mai mari burse din lume, nivelul de 10.000 puncte acumulînd 10006,78 puncte (40,94 p. în 1896)

2004: Șapte țări din Europa de Est, printre care și România, devin membre oficiale ale NATO.

 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 state din Europa și America de Nord.

Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membra NATO.

La constituirea ei, ideea de baza a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifica: „Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

2004: Irlanda devine prima țară din lume care interzice fumatul în locurile publice.

2005: Echipa feminină de tenis de masă a României a câștigat pentru a treia oară titlul european.