23 februarie în istorie

1271: Prima mențiune documentară a orașului Brașov.

1633: Matei Basarab este recunoscut domnitor al Țării Românești de către Poartă.

Matei Basarab, (n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654), a fost Domn al Țării Românești între 1632 și 1654.

Origine

Prin bunicul său, Vâslan din Caracal, Matei Basarab descindea din puternica familie a boierilor Craiovești. Această origine i-a justificat, de altfel, adoptarea numelui de „Basarab” imediat după urcarea pe tron, considerându-se nepot al lui Neagoe Basarab și deci urmașul acestuia. Era fiul lui „Danciul din Brâncoveni” (județul Olt), fost mare vornic, în timpul domniilor lui Ștefan Surdul (1591 – 1592) și Alexandru al III-lea cel Rău (1592 – 1593) și oștean al lui Mihai Viteazul, căzut în bătalia de la Șelimbăr și înmormântat la Alba Iulia. Mama lui a fost jupâneasa Stanca, tot din Brâncoveni. Matei Basarab a fost, la rândul lui, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, comandant al detașamentelor oamenilor liberi și breslașilor din Craiova. Matei Basarab a fost căsătorit cu Elena Năsturel, fiică a boierului Radu Năsturel, mare logofăt, și sora lui Udriște Năsturel.

Începutul domniei

Încă din timpul domniei lui Leon Tomșa a încercat să ia tronul cu ajutorul lui Rakoczy I al Transilvaniei (1630). Agitația din țară a crescut și mai mult sub următorul domnitor Radu Iliaș (1632), până ce Poarta, luând în considerare și darurile făcute personal de Matei, îi încredințează tronul cu toată împotrivirea intrigilor grecești manevrate mai ales de bogătașul Celebi Curt (martie 1633). Menține pacea cu Turcia, încheie pact de alianță și prietenie cu Gheorghe Rákóczi I (1635), precum și cu Sfântul Imperiu Roman, Polonia și Veneția (1636, 1637, 1639).

 Relațiile cu Vasile Lupu

Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a încercat în mod repetat să-l detroneze pe voievodul muntean servindu-se de intrigi, denunțuri la Poarta otomană și atacuri militare. Corupând pe câțiva înalți dregători turci, profitând de problemele externe ale Imperiului Otoman, Lupu a reușit să obțină prin intrigi detronarea de către sultan a lui Matei. În replică, acesta i-a putut câștiga de partea sa pe demnitarii otomani, de la care a obținut executarea dregătorilor care îl sprijiniseră pe domnitorul Moldovei, iar pe de altă parte a respins atacurile lui Vasile Lupu la Focșani (noiembrie 1637) și la Ojogeni pe Prahova (decembrie 1639).

Lupu, pierzându-l pe fiul său Ioan, căruia voia să-i lase domnia Moldovei, el însuși intenționând să o ia pe a Munteniei, se împacă cu Matei, prin mitropolitul său Varlaam (1644). În semn de pace, fiecare voievod zidește câte o mănăstire în țara celuilalt (Stela în Târgoviște și Soveja în Putna). Împăcarea însă nu ținut mult. Lupu intră într-un nou conflict cu Matei (1650) și-l amenință cu invazia în momentul în care acesta se îmbolnăvise (1652). Însă bătrânul Basarab, în alianță cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, îl ajută pe pretendentul Gheorghe Ștefan să-l detroneze pe Vasile Lupu (aprilie 1653). Lupu izbutește, împreună cu ginerele său cazacul Timuș, să-l alunge pe Gheorghe Ștefan în Muntenia și se îndreaptă asupra lui Basarab, însă la Finta, pe Ialomița e bătut (mai 1653) și pierde pentru totdeauna tronul Moldovei.

Sfârșitul domniei

Matei Basarab nu s-a bucurat multă vreme de liniște deplină. Bătrânețea și o rană căpătată la Finta, o răscoală a seimenilor (lefegii străini) și a dorobanților, i-au grăbit sfârșitul. A fost înmormântat la Târgoviște, de unde a fost mutat în 1658 la ctitoria sa – Mănăstirea Arnota – de către un sobor de preoți, în frunte cu patriarhul Macarie al Antiohiei și secretarul acestuia, cărturarul Paul de Alep, care se aflau atunci în Țara Românească.

 Dezvoltarea țării în timpul lui Matei Basarab

Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei școli artistice, fără de care “explozia” brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevarat “Mecena”,un protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe. Toate aceste însușiri ale sale, vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor ortodox al poporului român, un adevarat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țara, unde l-a depășit cu mult chiar si pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Sistov. Mitropolia Țării Românești beneficiază de danii de sate și imunități fiscale si de sprijinul domniei pentru refacerea bisericilor.În 1645 Matei Basarab a plătit taxele pentru întreg muntele Athos.

Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuție majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în viața oficială, religioasă și civilă. El a introdus prima legislație scrisă: “Pravila mică” (tipărită la mănăstirea Govora, 1640), care a fost tradusă din limba slavonă de către Moxa, precum și “Îndreptarea legii” (Târgoviște, 1652).

Organizarea armatei a beneficiat de o atenție specială din partea voievodului, efectivele ajungând la 40.000 de ostași. Totodată, Matei Basarab dispune construirea unor noi fortificații. De remarcat rămân și cele 3 războaie câștigate împotriva domnului Moldovei, Vasile Lupu, care se încăpățâna să revenidice tronul lui Matei Basarab.

Tot Matei Basarab (1632-1654) a fost inițiatorul și comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Țările Române, Polonia și Rusia. Cel care a fundamentat ideologic doctrina poporului român a fost savantul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din Berlin. Liga antiotomană a eșuat în cele din urmă în urma lipsei de coordonare.

Lunga domnie a lui Matei Basarab a fost o epocă de fervoare religioasă și dezvoltare culturală așa cum o arată numărul foarte mare de ctitorii voievodale și boierești. Matei Basarab a ridicat de la temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc (conform lui C. C. Giurescu).

Printre altele, a reconstruit Episcopia Buzăului, „după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche, făcută de strămoșii săi, arsă și stricată de năvălirile varvaricești”, așa cum scria un cronicar al vremii.

Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea Arnota (din actualul județ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre. Tot la Mănăstirea Arnota se află și mormântul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția voievodului.

1821: Țarul Rusiei, Alexandru I, dezavuează revoluția condusă de Tudor Vladimirescu în Țara Românească și mișcarea lui Alexandru Ipsilanti declarându–se de acord cu venirea trupelor otomane la nord de Dunăre.

1856: În numele conaționalilor săi, Nicolae Golescu a adresat plenipotențiarilor Marii Britanii, Franței și ai Regatului Sardiniei la Congresul de la Paris, un memoriu în care cerea unirea Moldovei cu Muntenia într–un stat independent, sub garanția marilor puteri europene.

Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) a fost prim-ministru al României în două mandate, în 1860 și 1868.  Fiu al boierului muntean Dinicu Golescu, a fost educat împreună cu cei trei frați ai săi acasă și apoi în Elveția. Nicolae și fratele său Ștefan s-au întors acasă în 1830 pentru a intra în armată, unde Nicolae va ajunge maior în 1834. În același an va intra în Societatea Filarmonică, o societate asemănătoare masoneriei. În 1840, va fi acuzator în procesul participanților la complotul Filipescu, mai târziu Ministru de interne, iar în 1860, pentru o scurtă perioadă, Ministru de război.

În 1842, Muntenia fiind sub protectoratul Rusiei, Nicolae Golescu încearcă să obțină tronul, dar eșuează, rămânând în schimb ministru de interne până în 1847. Între timp participă la diverse comitete revoluționare. Deși provenea dintr-o familie de boieri, Nicolae Golescu s-a implicat în mișcarea liberalilor radicali, făcând parte din comitetul revoluționar din 1848 alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu și alții. După ce, pe 11 iunie 1848, revoluția a izbucnit la București, Nicolae Golescu devine din nou ministru de interne în guvernul provizoriu. Săptămâna următoare s-au ocupat cu mobilizarea populației împotriva unei contra-revoluții, astfel guvernul provizoriu rămânând. Pe 25 iulie, însă, guvernul demisionează la presiunile Imperiului Otoman, iar după intervenția otomană din septembrie, Nicolae Golescu pleacă în exil, întorcându-se în anii 1850 pentru a susține pe Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române. În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I. După aceea a făcut parte din Partidul Liberal al lui Ion Brătianu, având două mandate de prim-ministru.

1869: S-a întemeiat “Partidul Național al Românilor” din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelar.

1893: Patentarea motorului Diesel o descoperire a inginerului german Rudolf Diesel.

Motorul Diesel este un motor cu ardere internă în care combustibilul se aprinde datorită temperaturii ridicate create de comprimarea aerului necesar arderii, și nu prin utilizarea unui dispozitiv auxiliar, așa cum ar fi bujia în cazul motorului cu aprindere prin scânteie. Motorul lucrează pe baza ciclului Diesel.

1898: Romancierul francez Émile Zola a fost găsit vinovat de calomnie și a fost condamnat la închisoare pentru că a scris celebra sa scrisoare J’accuse, acuzând guvernul de anti-semitism și de faptul că l-a încarcerat fără temei pe capitanul Alfred Dreyfus.

 Émile Zola (n. 2 aprilie 1840 – d. 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, cel mai important exemplu al școlii naturaliste și o figură majoră a eliberării politice a Franței.

Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca funcționar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței. Controversat de la bun început, el nu și-a ascuns disprețul față de împăratul Napoleon al III-lea al Franței, care s-a folosit de a doua revoluție franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.

Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.” ” Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise și Nana, iar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin.

Zola și Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie și în tinerețe, dar amiciția lor a încetat când pictorul s-a simțit parodiat într-un roman despre viața boemă a artiștilor, L’Oeuvre (Opera, 1886).

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzați de omor, dar nu s-au găsit dovezi concrete în acest sens. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului.

În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J’accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus.

1903: Cuba a închiriat pe termen nelimitat Statelor Unite Golful Guantánamo.

1916: A luat ființă “Muzeul de Antichități din Iași”.

1918: A luat ființă Armata Roșie. Ziua apărătorilor patriei în Rusia.

Armata Roșie a fost termenul folosit pentru forțele armate ale Uniunii Sovietice între 1918 și 1946. Denumirea datează din perioada războiului civil rus, când această armată era adversara „Armatei Albe”. Numele complet era Armata Roșie a Muncitorilor și Țăranilor. Din 1946 armata URSS primește oficial numele de Armata Sovietică; totuși, în vorbirea informală, continuă să fie adesea denumită „Armata Roșie”.

1919: A fost fondat Partidul Fascist de către Benito Mussolini (Il Duce), devenit în 1922 premier al Italiei; din această poziție politică, Mussolini a trecut treptat către un regim dictatorial, impunând participarea Italiei, în cel de-al doilea război mondial, alături de Germania.

Partidul Național Fascist (în italiană Partito Nazionale Fascista; PNF) a fost un partid din Italia, înființat de Benito Mussolini ca expresie politică a fascismului (reprezentat anterior de alte grupări, denumite Fasci). Partidul a guvernat Italia între 1922 și 1943 sub un regim totalitar. El este singurul partid a cărei reînființare este interzisă explicit prin Constituția Italiei.

Înființat la Roma la 9 noiembrie 1921, el a marcat transformarea grupării paramilitare Fasci Italiani di Combattimento într-un grup politic mai coerent (Fasci di Combattimento fusese înființat de Mussolini în Piazza San Sepolcro din Milano, la 23 martie 1919). PNF a avut un rol esențial în a dirija și a populariza susținerea ideologiei lui Mussolini. În primii ani, grupări ale PNF denumite cămășile negre și-au construit o bază de putere prin atacurile violente împotriva socialiștilor și împotriva instituțiilor lor din zona rurală a văii Padului obținând astfel susținerea proprietarilor de pământuri.

PNF a fost principalul agent al tentativei de lovitură de stat din 28 octombrie 1922, Marșul asupra Romei. Deși lovitura de stat nu a reușit să obțină direct puterea pentru PNF, ea a avut ca rezultat un acord între Mussolini și regele Victor Emmanuel al III-lea prin care Mussolini a devenit șeful guvernului italian.

După modificarea drastică a legii electorale (Legea Acerbo), PNF a câștigat controversatele alegeri din aprilie 1924. La începutul lui 1925, Mussolini a renunțat la orice pretenție de democrație și a instaurat o dictatură totală. Din acel moment, PNF a rămas singurul partid legal din țară. Acest statut a fost oficializat printr-o lege adoptată în 1928 și Italia a rămas stat cu partid unic până la căderea regimului fascist în 1943.

După preluarea exclusivă a puterii, regimul fascist a început să impună ideologia și simbolistica fascistă în toată țara. Aderarea la PNF devenise necesară pentru a putea obține o slujbă sau asistență socială. Fasciile au început să orneze clădirile publice, mottourile și simbolurile fasciste apăreau pe operele de artă, și în jurul lui Mussolini s-a dezvoltat un cult al personalității, el fiind prezentat drept mântuitorul națiunii și denumit Il Duce. Atribuțiile parlamentului italian au fost încredințate Marelui Consiliu al Fascismului, organism din care făceau parte doar membri PNF. PNF promova imperialismul italian în Africa, segregarea rasială și supremația coloniștilor albi italieni în colonii.

Marele Consiliu Fascist, în urma unei cereri înaintate de Dino Grandi, l-a răsturnat pe Mussolini de la putere la 25 iulie 1943 cerând regelui să-și reia autoritatea deplină prin demiterea lui Mussolini din funcția de prim ministru, ceea ce regele a și făcut, iar Mussolini a fost arestat. Partidul s-a destrămat și a fost interzis oficial de guvernul lui Pietro Badoglio la 27 iulie.

După ce operațiunea nazistă Eiche l-a eliberat pe Mussolini în septembrie, PNF a fost reînființat sub numele de Partidul Republican Fascist (Partito Fascista Repubblicano – PFR; 13 septembrie), ca unic partid din Republica Socială Italiană, un stat-marionetă nazist din nordul țării. Secretarul partidului era Alessandro Pavolini. PRF nu a mai supraviețuit după capturarea și execuția lui Mussolini și după dispariția statului de la Salò în aprilie 1945.

1929: Încep și în România concursurile de frumusețe, prin declararea Magdei Demetrescu drept „Miss România 1929″.

1934: Leopold al III-lea este încoronat rege al Belgiei în urma morții tatălui său, regele Albert I, într-un accident în timp ce făcea alpinism. Leopold a abdicat în 1951.

1942: Semnarea, la Washington, a convenției dintre SUA și Marea Britanie cu privire la acordarea ajutorului reciproc împotriva agresiunii.

1949: Decret privind aprobarea statutului organizării și funcționării Bisericii Ortodoxe Române.

1956: Nikita Hrușciov denunță cultul personalității și crimele lui Stalin.

1992: Crin Halaicu este ales primarul municipiului Bucuresti.

1993: Explozie devastatoare la Complexul comercial din New York, „World Trade Center”, cartierul Manhatan. S-a soldat cu 6 morți și peste 1.000 de răniți.

1997: Un incendiu s-a declanșat la stația spațială rusă, Mir.

1997: Savanţii britanici au anunţat că au creat, în premieră mondială, clona unui animal adult

1999: Se încheie Conferința de la Rambouillet, convocată de Grupul de Contact, în scopul negocierii unui acord interimar care să prevadă o „autonomie substanțială” pentru Kosovo. Ea se încheie prin acceptarea, în linii mari a proiectului de către cele două părți. Belgradul exclude desfășurarea unei forțe internaționale în Kosovo, iar albanezii nu renunță la pretenția lor de a organiza un referendum privind independența provinciei (6 februarie – 23 februarie 1999).

2008: Naţionala de handbal feminin a Norvegiei a câştigat, pentru prima dată în istoria sa, finala Jocurilor Olimpice, în faţa campioanei mondiale Rusia, de care a dispus cu scorul de 34-27 (18-13).