30 ianuarie în istorie

 1561: A apărut „Tetraevanghelul”, prima carte românească tipărită de diaconul Coresi.

Coresi (cunoscut și ca Diaconul Coresi) (d. 1583, Brașov) a fost un diacon ortodox, traducător și meșter tipograf român originar din Târgoviște. Este autorul primelor cărți în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare și răspândite în toate ținuturile românești, facilitând unitatea lingvistică a poporului român dar și apariția limbii române literare.

1648: Războiul de Optzeci de Ani – se semnează Tratatul de la Münster și Osnabrück care duce la sfârșitul conflictului dintre Țările de Jos și Spania.

Războiul de Optzeci de Ani, sau Revolta Olandeză ori Revoluția Olandeză, (1568  – 1648) a fost un război între cele Șaptesprezece Provincii ale Țărilor de Jos și Imperiul (Habsburgic) Spaniol, care a condus la crearea unui stat independent, Republica Provinciilor Unite.

La început Spania a reușit să reprime revolta. După capturarea orașului Brielle (Den Briel) în 1572 de către rebelii olandezi, considerată uneori ca dată a izbucnirii conflictului, revolta a renăscut. Provinciile din nord au devenit independente, mai întâi de facto, iar ulterior și oficial, în 1648. În timpul revoltei, Provinciile Unite ale Țărilor de Jos (sau Republica Olandeză) au devenit rapid o putere a lumii secolului XVII datorită vaselelor lor comerciale, cunoscând astfel o perioadă de mare avânt economic, științific și cultural.

Provinciile Țărilor de Jos din sud (situate pe teritoriul de azi al Belgiei, al Luxemburgului și al nordului Franței) au rămas sub stăpânirea Spaniei. Represiunea continuă a spaniolilor în aceste provincii a făcut ca mare parte a elitei financiare, intelectuale și culturale să plece în provinciile din nord, contribuind astfel la succesul Republicii Olandeze. În plus, la sfârșitul războiului, zone întinse ale Țărilor de Jos de sud au fost pierdute de spanioli în favoarea Franței.

În acea vreme nu se folosea încă expresia „război de independență”, iar secesiunea față de o monarhie era ceva de neconceput. Prima fază a conflictului poate fi considerată ca fiind Războiul de independență olandez. A doua fază a avut ca obiectiv central obținerea oficială a recunoașterii independenței Țărilor de Jos, deja stabilită de facto. Această fază a coincis cu ascensiunea Republicii Țărilor de Jos ca putere importantă și cu primii pași în construirea imperiului colonial olandez.

1649: Regele Carol I al Angliei este executat la Whitehall.

Carol I al Angliei (engleză Charles I of England) (n. 19 noiembrie 1600 – d. 30 ianuarie 1649) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la moarte.

Ca și tatăl său, Iacob I, a fost un tenace susținător al dreptului divin al regelui (și in general, al casei regale). În prima fază a domniei sale, a dus o luptă dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a și suprimat pe 10 martie 1629. Văzând tendițele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobarea acestuia, Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei .O altă cauză de conflict cu societatea engleză a fost politica lui religioasă: ostil atât fundamentalismului cât și tendințelor reformatoare, și adoptând calea de mijloc, regele Carol I al Angliei a fost acuzat de supușii săi că ar fi filo-catolic, favorizează catolicismul și se opune reformei Bisericii Anglicane.Tensiunile politice și religioase cumulate în decursul anilor, au explodat în războiul civil englez: împotriva lui s-au ridicat forțele Parlamentului, care se opunea tentativelor sale de centralizare a puterii în sens absolut. Alături de Parlament s-au aliat Puritanii, ostili politicii sale religioase. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea regelui Carol I al Angliei, care a fost prins, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și executat la 30 ianuarie 1649. Monarhia a fost abolită și în locul ei a fost instituită o republică. Aceasta însă, după moartea liderului ei principal (capul revoluției, care l-a detronat pe Carol), Oliver Cromwell, a intrat în criză, consimțind ca regele Carol al II-lea, fiul lui Carol I, să restaureze monarhia. Carol I al Angliei este sanctificat de Biserica Anglicană, care-l amintește pe 30 ianuarie.

1695: Constantin Brâncoveanu primește ca recompensă pentru serviciile facute Curții din Viena, titlul de „principe al Imperiului”.

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15 august 1714) a fost un mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În 1714, pe 15 august, a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni.

1820: Edward Bransfield descoperă Antarctica.

 Prima utilizare formală a numelui „Antarctida” („Antarctica”) drept nume de continent este atribuită cartografului scoțian John George Bartholomew în 1890. Numele „Antarctica” este versiunea romanizată a compusului din limba greacă, antarktiké, femininul lui  antarktikos, însemnând „opusul nordului”.

 Credința în existența unei Terra Australis – un continent vast în extremitatea sudică de pe glob care “pune în balanță” teritoriile nordice din Europa, Asia și Africa Nordică – a existat încă din timpul lui Ptolemeu (sec. I d.Hr.), care a sugerat ideea de a păstra simetria tuturor suprafețelor de uscat din lume. Reprezentări ale unei mari suprafețe sudice de pământ au fost comune în hărți, cum ar fi harta turcului Piri Reis de la începutul sec. al XVI-lea. Chiar și la sfârșitul sec. al XVII-lea, după ce exploratorii au constatat că America de Sud și Australia nu făceau parte din încă nedescoperita Antarctidă, geografii credeau că acest continent era mult mai mare decât dimensiunea sa actuală.

Hărțile europene au continuat să arate ipotetic acest teren până când navele căpitanului James Cook „HMS Resolution” și „HMS Adventure” au traversat cercul polar antarctic la 17 ianuarie 1773, în decembrie 1773 și din nou în ianuarie 1774. Cook de fapt a ajuns la aproape 121 km de coasta Antarctidei, înainte de a se retrage din fața câmpului de gheață în ianuarie 1773.

Prima reperare confirmată a Antarctidei poate fi redusă la echipajul navelor conduse de trei persoane. În conformitate cu diferite organizații (The National Science Foundation, NASA, Universitatea California, San Diego, și alte surse), navele au fost conduse de trei căpitani care au reperat Antarctida în anul 1820: Fabian Gottlieb von Bellingshausen (un estonian căpitan în Marina Imperială Rusă), Edward Bransfield (un irlandez căpitan în Marina Regală Britanică) și Nathaniel Palmer (navigator american din Stonington, Connecticut). Prima oară von Bellingshausen a văzut Antarctida la 27 ianuarie 1820, trei zile înainte ca Bransfield să fi văzut și el țărmul, și 10 luni înainte ca Palmer să o facă – în noiembrie 1820. În acea zi expediția pe două nave conduse de von Bellingshausen și Mikhail Petrovich Lazarev a ajuns într-un un punct la o distanță de 32 kilometri depărtare de continentul Antarctida și a văzut de acolo înălțimile de gheață. Primul document de debarcare pe continentul Antarctida a fost cel al navigatorului John Davis în Antarctida de Vest la 7 februarie 1821, deși unii istorici dispută acesta afirmație.

În decembrie 1839, ca parte a expediției de explorare a Statelor Unite ale Americii care a durat din 1838 până în 1842 efectuată de Marina SUA (uneori numită “Ex, Ex” sau “Expediția Wilkes”), a avut loc o expediție de navigare din Sydney, Australia, prin Oceanul Antarctic, cum a fost apoi cunoscută, care a raportat descoperirea unui continent antarctic în vestul insulelor Balleny. Acea parte din Antarctida a fost numită ulterior „Wilkes Land”, nume care se menține și astăzi.

Exploratorul James Clark Ross a trecut prin ceea ce este cunoscută acum ca Marea Ross și a descoperit Insula Ross ( ambele luând numele lui) în 1841. El a navigat de-a lungul unui imens zid de gheață, care mai târziu a fost numit „Ross Ice Shelf” (de asemenea numit după el). Muntele Erebus și Muntele Terorii sunt numite după cele două nave ale expediției lui: „HMS Erebus” și „HMS Terror”. Mercator Cupper a debarcat în Antarctida de Est la 26 ianuarie 1853.

În timpul expediției „Nimrod”, condusă de Ernest Shackleton, 1907, grupurile sub conducerea lui T. W. Edgeworth David au fost primele care au urcat pe Muntele Erebus și au ajuns la Polul Sud magnetic. Douglas Mawson, care a preluat conducerea legiunii la întoarcerea lor periculoasă, a continuat să conducă numeroase expediții până la pensionarea sa în 1931. În plus, Shackleton însuși și alți trei membri ai expediției lui au făcut mai multe inaugurări între decembrie 1908 și februarie 1909; ei au fost primii oameni care au travesat „Ross Ice Shelf”, lanțul muntos Transantarctic (prin intermediul ghețarului Beard More), și primii care au pus piciorul pe „Platoul Polar de Sud”. O expediție condusă de norvegianul Roald Amundsen cu nava „Fram” a devenit prima care a ajuns la Polul Sud geografic la data de 14 decembrie 1911, folosind un traseu de la „Bay of Wales” până la ghețarul „Axel Heiberg”. Doar o lună mai târziu nefasta expediție a lui Robert Falcon Scott a ajuns și ea la pol.
 
Richard Evelyn Byrd a fost liderul mai multor curse în Antarctida cu avionul în anii 1930 și 1940. El este recunoscut drept implementatorul transportului terestru mecanizat pe continent și pentru conducerea cercetărilor geologice și biologice extinse. Cu toate acestea, nimeni nu a mai ajuns la Polul Sud până la 31 octombrie 1956; în acea zi un grup din Marina SUA condus de amiralul Rear George J. Dufek a aterizat cu un avion la pol. Prima persoană care a navigat singură până în Antarctida a fost neozeelandezul David Henry Lewis în goeleta sa „Ice Bird” de 10 metri lungime, făcută din oțel.

1889: Arhiducele Prințul Moștenitor Rudolf al Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, este găsit mort împreună cu amanta lui, baroneasa Marie Vetsera la Mayerling.

Prințul Rudolf al Austriei (21 august 1858 – 30 ianuarie 1889), arhiduce de Austria și prinț moștenitor al Austriei, Ungariei și Boemiei, a fost unicul fiu și moștenitorul împăratului Franz Joseph I al Austriei și a soției acestuia, Elisabeta de Bavaria (cunoscută sub numele de Sisi).

1920: România și Cehoslovacia stabilesc relații diplomatice la nivel de legație.

1933: Adolf Hitler este numit în funcția de cancelar al Germaniei. Începutul dictaturii hitleriste în Germania.

 Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul mișcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire și de declanșare a celui de al Doilea Război Mondial, precum și de punere în aplicare a unui plan naționalist și rasist de exterminare în masă a evreilor și altor „indezirabili” din Europa, precum și de lichidare a adversarilor politici din Germania. În anul 1938 americanii l-au declarat omul anului.

1948: Este asasinat Mahatma Gandhi, conducator al mișcării de eliberare a Indiei. Se marchează drept „Ziua martirilor” (n. 2 octombrie 1869)

Mahatma Gandhi (2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar – 30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

Gandhi provenea dintr-o familie indiană din pătura superioară a societății, aparținând castei neguțătorilor, Vaishya. Tatăl lui, Mohandas Kaba Gandhi, a fost prim-ministru în Kathiawar în statul Vankaver. După frecventarea colegiului „Samaldas“ din Bhavnagar, studiază dreptul la Universitatea din Ahmadabad și University College London și practică pentru scurt timp avocatura în Bombay. Din anul 1890 devine vegetarian. În 1893 pleacă în Africa de Sud, în funcție de consilier juridic al unei firme comerciale indiene, unde va rămâne timp de 21 de ani. Aici este confruntat cu o realitate teribilă, mii de imigranți indieni sunt victime ale segregației rasiale, ceea ce îl determină să se angajeze în lupta împotriva dominației britanice.
 
Gandhi luptă pentru recunoașterea drepturilor compatrioților săi și, începând din anul 1906, lansează la nivel de masă metoda de revoltă bazată pe rezistență pașnică, denumită Satyagraha, o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice. Guvernul sudafrican admite, în cele din urmă, adoptarea unor reforme în favoarea muncitorilor indieni: anularea unora din regulile discriminatorii, recunoașterea drepturilor civile pentru imigranți și validitatea căsătoriilor religioase.

În 1915 Gandhi se întoarce în India, unde fermenta deja nemulțumirea populației autohtone împotriva dominației britanice, în special împotriva unei noi legi agrare, care prevedea confiscarea pământului țăranilor în caz de recoltă proastă sau necultivare. Gandhi devine lider al Partidului Congresului, care avea în program eliberarea Indiei de sub colonialismul britanic.

În 1919 declanșează prima mare campanie satyagraha de nesupunere civilă, care prevedea boicotul mărfurilor englezești și refuzul plății impozitelor. Gandhi este arestat și, după un proces, este condamnat la câteva luni de închisoare. Abia eliberat, își continuă activitatea, este din nou arestat, apoi, pus în libertate, participă la Conferința din Londra (1926) asupra problemei indiene, cerând independența țării sale. În anul 1930 se inițiază o largă campanie de rezistență, având ca obiectiv abrogarea impozitului pe sare și boicotarea textilelor provenite din Marea Britanie. Autoritățile engleze îl arestează împreună cu soția sa și cu alți 50.000 de militanți indieni. În închisoare, reacționează cu lungi greve ale foamei, care se repetă și în viitor, devenite legendare.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Gandhi cheamă populația să nu susțină Marea Britanie, dacă aceasta nu garantează independența Indiei. Guvernul englez reacționează cu arestarea lui, împreună cu alți 60.000 de oponenți, și nu este eliberat decât după doi an de detenție. Părăsiți India, această declarație din 1942 sfârșește prin a cristaliza rezistența în jurul lui: considerat un fel de sfânt și un conducător politic, Gandhi obține retragerea britanică și independența Indiei la 15 august 1947.

Gandhi asistă cu durere la diviziunea subcontinentului indian în două state, India și Pakistan, care consfințește separarea între hinduiști și musulmani și care culminează la sfârșitul anului 1947 cu un război civil, ce a costat viața a peste un milion de oameni și a pus pe drumuri șase milioane de refugiați. Atitudinea moderată a lui Gandhi în problema scindării țării a provocat ura unui fanatic hindus, care-l asasinează la 30 ianuarie 1948, în timpul unei ceremonii religioase. Incinerarea sa publică a provocat manifestări extraordinare de doliu popular.

1969: Ultimul spectacol public Beatles, pe acoperișul Records Apple din Londra. Concertul improvizație este întrerupt de poliție.

 The Beatles a fost unul dintre grupurile al cărui muzică a fost cea mai influentă pentru era rock care a urmat. Grupul a fost alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritmică), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie). Ei au avut ca țintă generațiile de tineri rezultate de după al Doilea Război Mondial, în Anglia, SUA, etc. Fără dubiu, “The Beatles” este unul din cele mai faimoase și de succes grupuri în istoria muzicii rock, contorizând peste 1,1 miliarde de discuri vândute în lumea întreagă.

În timp ce inițial au devenit faimoși pentru ceea ce unii au etichetat drept muzică pop, lucrările lor de mai târziu au realizat o combinație de laude atât din partea criticilor cât și din partea ascultătorilor inegalată în secolul XX. În cele din urmă, ei și-au dovedit nu doar talentul de muzicieni, au pășit granița spre cinematografie, și în particular, în cazul lui John Lennon este vorba de activism politic.

În 2004 revista Rolling Stone clasa trupa The Beatles pe locul 1 pe lista celor 100 cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. În conformitate cu aceeași revistă, muzica inovativă a trupei The Beatles și impactul cultural au ajutat la definirea anilor 1960.

1972: „Bloody Sunday”/ Duminica Sângeroasă – Trupele britanice au ucis 13 catolici la o adunare din Londonderry (Irlanda de Nord), după o manifestație a Asociației pentru Drepturi Civile din Irlanda de Nord.

1991: Bruxelles „Grupul celor 24″ hotărăște să includă România între țările est–europene beneficiare de asistența în cadrul programului PHARE, program initiat în 1989 și având în vedere ajutorarea prin credite și asistență tehnico–economică a fostelor țări socialiste.

1992: La Praga are loc reuniunea Consiliului de Miniștri ai CSCE (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa – din 1994 se numește Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, OSCE). Se adoptă „Documentul de la Praga privind dezvoltarea pe viitor a instituțiilor și structurilor CSCE” și „Declarația Consiliului CSCE cu privire la neproliferare și transferul de arme” .

1995: Întâlnirea dintre președintele R. Moldova, Mircea Snegur, și Bill Clinton, președinte al SUA, prima de acest fel, este consacrată în principal ajutorului american destinat dezvoltării economiei de piață și reformelor politice din R. Moldova.

 1996: Organizaţia Naţiunilor Unite a proclamat anul 1996 an internaţional pentru eradicarea sărăciei.

 2000: Digul iazului de decantare a apelor industriale al societăţii “Aurul” s-a rupt pe o porţiune de 25 de metri, iar prin această ruptură s-au scurs 100.000 de metri cubi de ape cu cianuri. Acestea au ajuns întâi în râul Lăpuş, s-au vărsat în Someş şi apoi în Tisa, traversând teritorii din Ungaria şi Iugoslavia, pentru a ajunge în Dunăre şi apoi din nou pe teritoriul României.

2004: Regizorul Roman Polanski a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), în cadrul unei ceremonii ce a marcat Ziua UNATC şi totodată împlinirea a 170 de ani de învăţămînt teatral în România