Inchizitorii au fost mereu foarte clari: predarea unui eretic brațului secular însemna pedeapsa capitală. Pentru a evita profanarea bisericilor, condamnările la moarte nu erau niciodată anunțate în interiorul zidurilor sfinte; în schimb, ele erau făcute publice în piața centrală unde rugurile de execuție erau aprinse, iar victimele erau arse până rămânea doar cenușa.
Foto: www.evz.ro
Biserica vedea în incinerarea ereticilor un act de pietate de o asemenea importanță încât indulgențe complete erau oferite celor care aduceau lemn de foc la ruguri. Mai mult, ele îi avertizau pe toți creștinii că aveau obligația serioasă de a ajuta la distrugerea ereticilor; îi învăța să îi denunțe pe acești eretici autorităților ecleziatice fără niciun fel de considerație, umană sau divină. Fiul trebuia să își trădeze tatăl, soțul devenea un complice dacă nu își abandona soția eretică morții în flăcări.
”Numele tuturor ereticilor nu sunt scrise în cartea vieții. Trupurile lor au fost arse aici, iar sufletele lor sunt chinuite în Iad”, a scris triumfător un cronicar drept-credincios.
Biserica nu s-a mulțumit doar să-i determine pe cei vii să îi simtă puterea. Mâna sa crudă s-a întins de asemenea și asupra morților.
Ca un exemplu al condamnării ereticilor morți, trebuie să includem ceea ce a făcut Papa Ștefan al VII-lea, în anul 897. Vicarul lui Hristos a solicitat dezgroparea cadavrului succesorului său, Papa Formosus, pentru a-l condamna ca eretic; i-a tăiat două degete de la mâna dreaptă și a pus să i se arunce trupul în Tibru. Câțiva oameni plini de compasiune au reușit să pescuiască trupul Sfântului Părinte eretic din ape și să îl îngroape din nou în pământ uscat. În anul următor, Papa Ioan al IX-lea a declarat procesul lui Formosus nul și a proclamat în cadrul unui sinod că nimeni nu putea fi condamnat după moarte pentru că acuzatul ar fi trebuit să dispună de posibilitatea de a se apăra. În ciuda acestei hotărâri, Papa Sergius al III-lea a ordonat din nou deshumarea rămășițelor pământești ale lui Formosus în 905. Îmbrăcând cadavrul în veșminte papale, el a cerut să fie așezat pe un tron și l-a condamnat încă o dată în mod solemn; după care au decapitat trupul, i-au tăiat încă trei degete de la mână și l-au aruncat în Tibru. Când oasele dezonoratului Sfânt Părinte au fost scoase din râu de niște pescari și duse în Biserica Sfântului Petru, se spune că imaginile sfinților s-au aplecat către ei și l-au salutat pe Formosus cu venerație.
Sursa: Otto Rahn, Cruciada împotriva Sfântului Graal – Lupta dintre catari, templieri și Biserica Romei, Editura Curtea Veche, București, 2010, pag. 186 – 187