22 ianuarie în istorie

1506: Este întemeiată oficial Garda Elvețiană a Vaticanului.

 Garda Elvețienă Pontificală este un corp militar aflat în serviciul papei din 1506. În data de 22 ianuarie a acelui an, un grup de 150 de elvețieni din Cantonul Uri, aflați în serviciul papei Iulius al II-lea, au defilat pentru prima oară prin Roma, intrând prin Porta del Popolo sub comanda căpitanului Kaspar von Silenen. Un acord ce prevedea recrutarea de mercenari elvețieni pentru acest serviciu fusese încheiat încă din anul 1479 între confederația elvețiană și Papa Sixt al IV-lea. 

 Garda Elvețiană a fost angajată în principal pentru serviciul de pază al papei, participând însă și la numeroase lupte. Dintre acestea merită amintită, în primul rând, confruntarea armată din 6 mai 1527 din timpul jefuirii Romei (așa numitul „Sacco di Roma”, 1527) de către trupele contestatarului duce de Bourbon, sacrificiul Gărzilor Elvețiene permițând papei Clement al VII-lea să-și salveze viața. Din 189 elvețieni au scăpat atunci cu viață numai 42, mai precis cei care, în ultimul moment, l-au însoțit pe pontif în fuga sa de-a lungul Pasajului Borgo (Borgo, cartier al Romei), pasaj ce leagă Vaticanul de Castelul Sant’Angelo. O lună mai târziu, pe 5 iunie, Clement al VII-lea s-a predat. După cucerirea Romei de către trupele Regatului Italiei în 1870, gărzile elvețiene au fost însărcinate doar cu protecția personală a Papei. În 1914, Papa Pius al X-lea a stabilit numărul de soldați care alcătuiesc acest corp special la 100, plus 6 ofițeri (inclusiv comandantul gărzii).

În prezent, Garda Elvețiană se ocupă de siguranța papei și a Statului Vatican, supraveghind apartamentele palatului papal și menținând ordinea pe timpul ceremoniilor religioase.

 Motto-ul Gărzii Elvețiene Pontificale: Acriter et fideliter – în limba latină „curajos și fidel” (sau „cu bărbăție și fidelitate”).

1517: Sultanul Selim I a zdrobit armata sultanului mameluc al Egiptului și a cucerit orașul Cairo, după care urmează supunerea întregului Egipt.

Selim I, poreclit Viteazul (10 octombrie, 1465 – 22 septembrie, 1520) a fost sultanul Imperiului Otoman între anii 1512 – 1520. Selim s-a născut în Amasya. El și-a detronat tatăl, pe Bayazid II(1481-1512). De asemenea, și-a condamnat la moarte frații(Ahmet și Korkut), pentru a elimina potențialii concurenți la tronul Imperiului Otoman. Mama lui biologica este Gül-Bahār Khātûn, care nu a reusit sâ obținâ titlul de Valide Khatun. Selim s-a căsătorit cu Ayse Hafsa Sultan, din Crimeea, fiica lui Menli I Giray. Aceștia au avut împreună 4 copii, pe Soliman I ( viitorul sultan) și 3 fiice, Sultana Hatice, Sultana Beyhan și Sultana Șah. Selim este descris ca fiind înalt, cu șoldurile foarte late și o mustață lungă.

După campania din Egipt, Selim pregătea o expediție in Ungaria. Insa pregatirile pentru aceasta expeditie se opresc brusc, la aflarea vestii ca sultanul Selim este bolnav, in al 9-lea an de domnie. El avea aproximativ 55 de ani. Se presupune că suferea de o boală de piele, datorata calaritului excesiv. Unii istorici spun că el ar fi avut cancer de piele. Selim moare la Çorlu, Tekirdağ. Pe tronul Impreiului Otoman urcă fiul său, Soliman, în timpul căruia Imperiul a atins apogeul.

1521: Împăratul Carol al V-lea deschide Dieta de la Worms.

Dieta de la Worms din 1521 (în germană Reichstag zu Worms) a fost o dietă a Sfântului Imperiu Roman, ce a avut loc în orașul Worms din Germania de astăzi, rămas în istorie pentru edictul de la Worms (Wormser Edikt), referitor la Martin Luther și la efectele Reformei Protestante. El s-a ținut între 28 ianuarie și 25 mai 1521, sub conducerea împăratului Carol al V-lea.

1771: Spania cedează Port Egmont din Insulele Falkland Regatului Unit.

1862: Se formează primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu.

Cabinetul guvernului 1862

Constantin Brăloiou / Dimitrie Cornea (Justiție)
Alexandru Moruzi / Grigore Balș / Alexandru Catargi / Theodor Ghica (Finanțe)
Ion Ghica (Armată)
Apostol Arsache (Afaceri Externe)
Barbu Catargiu / Dimitrie Cornea / Alexandru Florescu (Lucrări Publice)
Barbu Catargiu / Apostol Arsache (Interne)
Grigore Balș / Barbu Bellu (Religie și Instrucțiunea Publică)
Apostol Arsache / Alexandru Florescu (Control)

***

Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, București – d. 8 iunie S.N. 20 iunie 1862, București) a fost un jurnalist și politician român. A fost prim ministru al României în 1862 până când a fost asasinat pe 20 iunie al aceluiași an. Asasinul său prezumtiv se pare că era Gheorghe Bogati.

 A fost lider al partidei conservatoare și strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Țiței (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 și 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franța. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie și economie politică la Paris. Revenit în țară (1834), a frecventat cercurile Societății Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu etc.

A fost membru în Obșteasca Adunare (din 1837) a Țării Românești. Director (din decembrie 1842) la Departamentul Dreptății (Justiției), la 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer; a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei (din 2 decembrie 1848). Adversar al măsurilor violente, a refuzat să se implice în evenimentele revoluționare de la 1848, preferând să facă o călătorie de documentare în Austria, Franța, Regatul Unit și în alte țări din Occident interesându-se de viața civilă și de stat. A fost șeful Conservatorilor în timpul lui Cuza, membru în divanul Ad-hoc, ministru de finanțe, apoi în 1862 prezident de consiliu. S-a deosebit ca orator de funte. Discursurile și biografia sa au fost publicate de A. Demetrescu. La 8 iunie 1862, întorcându-se de la Cameră, a fost asasinat, fiind în trăsură cu prefectul poliției N. Bibescu.

1879: Peste 1.500 de soldați britanici și-au pierdut viața în urma unei înfrângeri umilitoare în confruntarea cu zulușii, în bătălia de la Isandlwana.

1901: Eduard al VII-lea devine rege al Angliei după decesul mamei sale, regina Victoria.

Eduard al VII-lea (n. Albert Edward, la 9 noiembrie 1841 – 6 mai 1910) a fost rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice și împărat al Indiei de la 22 ianuarie 1901, până la moartea sa, la 6 mai 1910. El a fost primul monarh britanic din Casa de Saxa-Coburg-Gotha, care a fost redenumită în Casa de Windsor de fiul său, George V.

1905: În Rusia izbucnește prima revoluție cu caracter democratic (Duminica însângerată), îndreptată împotriva autocratismului țarului Nicolae al II-lea (revoluția burghezo-democratică din 1905-1907), reprimată de autoritățile țariste.

Duminica însângerată a fost un incident petrecut pe 22 ianuarie 1905 (9 ianuarie conform calendarului iulian folosit la acea vreme în Imperiul Rus), în timpul căruia demonstranții pașnici, neînarmați, care doreau să înmâneze o petiție țarului Nicolae al II-lea au fost împușcați de gărzile imperiale în Sankt Peterburg. Marșul fusese organizat de preotul Gapon, un agent provocator aflat pe ștatele de plată ale Ohranei – poliția secretă țaristă. Evenimentele din duminică însângerată au reprezentat o greșeală grosolană a Ohranei, având uriașe repercusiuni asupra regimului țarist. În ciuda consecințelor acestei acțiuni, tarul nu a fost niciodată considerat răspunzător pentru aceste evenimente, la vremea protestului nefiind în capitală.

Preotul Gheorghi Gapon a fost fondatorul Uniunii muncitorilor din fabricile și uzinele rusești, o organizație înfiintată și sponsorizată de poliție, gândită să abată nemulțumirile populației de la activitățile revoluționare. La sfârșitul lunii decembrie, a izbucnit o mișcare grevistă la Uzinele Putilov. Greve de sprijin au izbucnit și în alte fabrici, ridicând numărul protestatarilor la aproape 80.000 de oameni. Până pe 8 ianuarie, orașul ajunsese să fie lipsit de electricitate și de ziare. Toate zonele publice fuseseră declarate închise. Părintele Gapon a organizat o procesiune pașnică a muncitorilor către Palatul de Iarnă, cu scopul declarat de a înmâna o petiție țarului în acea duminică. Deși fusese prevenit să nu înceapă deplasarea, el nu a ținut cont de avertismente. Au fost aduse trupe care au înconjurat Palatul și au ocupat și alte puncte de importanță strategică din oraș. Țarul, indiferent la evenimentele care se precipitau în oraș, a părăsit capitala pe 8 ianuarie îndreptându-se către Țarskoe Selo.

În duminica hotărâtă, muncitorii greviști și familiile lor s-au adunat în șase puncte ale orașului. Protestatarii, cu icoane în mâini, cântând imnuri religioase, s-au îndreptat către Palatul de Iarnă, fără să fie împiedicați de poliție. Demonstranții au plasat femeile și copii în mod deliberat în fruntea coloanelor pentru a preveni atacul militarilor. Pichetele militare amplasate lângă Palat au tras mai multe focuri de avertisment, după care au tras direct în mulțime. Gapon a fost împușcat în apropiere de Poarta Narva. Aproximativ 40 de persoane din preajma lui au fost ucise, dar părintele a fost doar rănit.

Numărul exact al victimelor nu este cunoscut. Oficialii guvernului au declarat că au fost uciși 96 de demonstranți și alți 333 au fost răniți. Sursele antiguvernamentale pretindeau că au fost peste 4.000 de morți. Surse neutre au apreciat că au existat aproximativ 1.000 de răniți și morți, atât datorită tirului militarilor cât și datorită busculadei stârnite de panica celor care au încercat să se salveze cu fuga. Țarul Nicolae al II-lea a descris evenimentele ca „dureroase”. Zvonurile despre incident s-au răspândit în tot orașul, izbucnind revolte și jafuri. Organizația lui Gapon a fost desființată, iar părintele a părăsit rapid țara. S-a reîntors în octombrie, când a fost asasinat de Organizația Combatantă a partidului eserilor, fiind învinuit de colaborare cu poliția secretă.

Mulți istorici apreciază că evenimetele Duminicii însângerate au fost scânteia care a declanșat revoluția rusă din 1905.

1917: Primul Război Mondial: Președintele american Woodrow Wilson cere o “pace fără victorie” în Europa.

1939: Pentru prima oară, în cadrul Universității Columbia, a fost divizat un atom de uraniu.

1941: Al Doilea Război Mondial: Marea Britanie a capturat orașul libanez Tobruk de la forțele naziste.

1952: Ia ființă Institutul Național de Geronto-Geriatrie “Dr. Ana Aslan”.

1980: Andrei Saharov, fizician nuclear de naționalitate sovietică, militant și reformator pentru drepturile omului, este arestat la Moscova.

1981: La Academia Franceză are loc ședința de recepție a primei femei, scriitoarea Marguerite Yourcenar (1903-1987), autoarea romanului istoric Memoriile lui Hadrian.

1983: Björn Borg se retrage din tenis după ce câștigă de cinci ori consecutiv Wimbledon-ul.

1993: Reuniune la nivel înalt la Minsk. Doar 7 state din cele 10 prezente (din fosta URSS) semnează Carta CSI. Se abțin Moldova, Ucraina și Turkmenistanul, pentru că nu sunt de acord cu crearea unor structuri care să ducă la un grad înalt de integrare, în special economică, și să asigure Rusiei rolul de lider

1995: Israelul marchează împlinirea a 50 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare de la Auschwitz–Birkenau, Polonia.

Auschwitz (în poloneză Oświęcim) sau Auschwitz-Birkenau (nume oficial complet Konzentrationslager Auschwitz, KL Auschwitz (Stammlager), KL Birkenau (Auschwitz II), scurt Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau) este numele unui complex de lagăre de concentrare și exterminare al Germaniei naziste. Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Ca toate lagărele de concentrare naziste, lagărele de la Auschwitz au fost operate de trupele SS conduse de Heinrich Himmler. Comandanții complexului au fost SS-Obersturmbannführer Rudolf Höß (sau Hoess ) până în vara anului 1943, iar după aceea Arthur Liebehenschel și Richard Baer. Höß a oferit o descriere detaliată a activităților din lagăr în timpul interogărilor sale de după război și în autobiografia sa. El a fost spânzurat în 1947 în fața intrării crematoriului de la Auschwitz I.

Auschwitz-Birkenau a fost un lagăr de concentrare nazist din Polonia, care în timpul celui de -al Doilea Război Mondial a avut un rol de distrugere în rândul populației evreiești din Europa și nu numai a acesteia.  El a fost ca în marea majoritate a lagărelor de concentrare naziste, comandat de trupele de infanterie SS. Lagărul de la Auschwitz-Birkenau a fost cel mai mare lagăr nazist din cele două războaie mondiale. Lagărele aveau ca scop distrugerea unor minorități europene ca evreii, țiganii, etc. Alte lagăre din afara teritoriului Germaniei erau folosite ca puncte de lucru sau pentru “experimente” ale doctorilor naziști. La fiecare lagăr era adăugat, la ieșire câte un crematoriu pentru cadavrele deținuților. Lângă acest crematoriu se mai afla și câte o cameră de dușuri, care avea ca scop gazarea prizonierilor. În lagărul de la Auschwitz-Birkenau aceste camere de gazare și crematoriile se aflau în interiorul lagărului deoarece lagărul a fost construit într-o localitate ocupată de germani și transformată în lagăr de concentrare. Locuitorii polonezi ai Auschwitzului, care au refuzat să fie deportați fie în Germania, fie în Austria, au fost folosiți la muncă “în folosul națiunii germane”, ei nefiind tratați ca și conaționalii lor care au acceptat să plece din Auschwitz. Ei erau folosiți la golirea camerelor de gazare.

 Aproximativ 802 de deținuti au încercat să evadeze de la Auschwitz, din care aproximativ 144 au reușit. Soarta a 331 de evadați este încă necunoscută. O pedeapsă obișnuită pentru încercările de evadare era moartea prin înfometare; familiile celor care reușeau să evadeze erau uneori arestate și trimise la Auschwitz pentru a opri alte încercări. Dacă un prizonier evada, 10 deținuți erau aleși la întâmplare și erau omorâți.

1999: A cincea mineriadă: “Pacea de la Cozia”, încep negocierile dintre comisia condusă de Radu Vasile și liderul minerilor Miron Cozma. La ora 18.30, negocierile se încheie, primul–ministru declarând: “Nicio parte nu a câștigat, în schimb a câștigat țara”.

1999: A fost semnată, la București, Convenția dintre guvernul român și cel bulgar privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și certificatelor de studii eliberate de instituțiile de învățământ și a titlurilor știintifice din cele două state. Legea pentru ratificarea Convenției a fost promulgată la 1 noiembrie 1999.

2004: Guvernul a aprobat normele de aplicare a Codului Fiscal.

 2006: Iranul şi-a extins în secret instalaţiile nucleare de la Natanz.