10 noiembrie în istorie

1444: Armatele otomane îi înving pe unguri în Bătălia de la Varna, consolidându-și în acest fel controlul asupra Constantinopolului și marcând începutul expansiunii otomane în Balcani.

 Bătălia de la Varna s-a desfășurat la 10 noiembrie 1444 lângă Varna, în estul Bulgariei. În acestă bătălie Imperiul Otoman condus de Sultanul Murad al II-lea a învins armatele Poloniei și Ungariei, sub conducerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei și Ungariei și Iancu Corvin de Hunedoara.

 După eșecul atacului din 1441/1442 împotriva Belgradului, sultanul Murad al II-lea a semnat un armistițiu de zece ani cu Ungaria. După ce a făcut pace cu Emiratul Karaman din Anatolia în August 1444, a cedat tronul fiului său Mehmed al II-lea, care avea doisprezece ani.

În ciuda tratatului de pace, Ungaria a colaborat cu Veneția și Papa Eugen al IV-lea să organizeze o nouă cruciadă împotriva otomanilor. La aflarea acestei vești, Murad a fost chemat să reia tronul de fiul său. Deși Murad inițial a refuzat vehement această ofertă pe motiv că nu mai este el sultanul, a fost convins de fiul său, care la aflarea refuzului i-a scris următoarele: “Dacă tu ești sultanul, trebuie să-ți conduci armatele; dar dacă eu sunt sultanul, îți ordon prin prezenta să vii și să-mi conduci armatele”. Murad nu a avut cum să mai refuze și a revenit la tron.

 O armată creștină amestecată, formată în principal din forțe maghiare și poloneze, dar având și detașamente de cehi, cavaleri papali, bosniaci, croați, sârbi, bulgari, valahi și ruteni, s-a ciocnit cu o armată otomană superioară numeric. Maghiarii erau slab echipați, iar ajutoarele promise din Albania și Constantinopol nu au sosit. Armata maghiară avea un număr mic de infanteriști, între una și trei sute de mercenari cehi înarmați cu muschete. De asemenea erau și circa o sută de care de război cu echipaje. Restul armatei era format din cavalerie grea, majoritatea mercenari regali și străini, cu câteva stindarde episcopale și nobile. Au avut promisiuni de la Veneția că flota acestora nu va permite turcilor să treacă Bosforul. La Bosfor venețienii s-ar fi unit cu flota papală și ar fi navigat pe coastă până la Constantinopol, împingându-i pe otomani afară din Balcani.

 Cei 20,000 (sau 30,000) de cruciați au fost copleșiți de circa 60,000 turci. Mai mult de jumătate de soldații din armata creștină au pierit. Regele Vladislav al III-lea a fost ucis în bătălie (a căzut într-o capcană și a fost decapitat) în timp ce a lansat un atac fără să-l aștepte pe Iancu de Hunedoara și forțele acestuia să-l ajute. Moartea lui Vladislav al III-lea în bătălie a lăsat Ungaria în mâinile regelui Ladislau Postumul al Boemiei și Ungariei, care avea patru ani. Într-o expresie de gratitudine, poporul bulgar l-a poreclit pe Vladislav al III-lea cu afecțiune “Varnenchik” (Warneńczyk în poloneză), după numele orașului Varna, unde a luptat și a murit.

Înfrângerea armatei creștine a pus capăt încercărilor de a opri cucerirea estului Europei de Imperiul Otoman timp de mai multe decenii. De asemenea a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453.

1508: A apărut, din inițiativa lui Radu cel Mare (1495-1508), Liturghierul slavon, tipărit de călugărul Macarie, prima carte tipărită în Țara Românească.

1688: S-a terminat tipărirea Bibliei în limba română. Textul a fost definitivat din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Munteniei.

 Biblia de la București (cunoscută și sub denumirea de Biblia Cantacuzino) a fost prima traducere completă a Bibliei în limba română, fiind publicată la București în 1688.

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui Nicolae Milescu a Septuaginta, revăzută de „oamenii locului”, cu aportul fraților Greceanu (Radu și Șerban), fiind tipărită în Țara Românească cu ajutorul principelui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosită de către Biserica Ortodoxă Română.

1871: Pe malul de răsărit al lacului Tanganyika, ziaristul Henry Stanley, plecat din Zanzibar în căutarea exploratorului David Livingstone, despre care nu se știa nimic de mai bine de trei ani de zile, fiind considerat pierdut în teritoriile centrale ale Africii, găsește un călător istovit și fără provizii. Stanley rostește întrebarea devenită vorbă istorică: “Doctor Livingstone, I presume?”. Ulterior cei doi vor explora împreună nordul Lacului Tanganyika, apoi ziaristul se va întoarce în Anglia, Livingstone îndreptându-se spre Zambia.

1898: Biblioteca Academiei Române a devenit bibliotecă publică pentru cercetători.

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Cele mai reprezentative lucrări academice sunt Dicționarul limbii române, Dicționarul explicativ al limbii române, Dicționarul general al literaturii române, Micul dicționar academic și Tratatul de istoria românilor. Academia Română are 181 de membri activi aleși pe viață.

 La mijlocul secolului al XIX-lea, în plin proces de formare a noului stat național român, societatea și lumea culturală românească aveau nevoie de o modernizare majoră și de reforme care să accelereze progresul cultural și științific al spațiului românesc. Academii, în sensul vechi al cuvântului, fuseseră înființate încă din secolul al XVI-lea, atât în Țara Românească (la București, circa 1689) cât și în Moldova (Iași, 1707), care mai târziu s-au transformat în primele universități românești. Premergător apariției Academiei Române, s-au înființat mai multe societăți culturale, precum cele de la Brașov (1821), București (1844), Cernăuți (1862). Succesorii lor au încurajat ideea înființării unui institut central care să reunească cele mai importante personalități culturale ale României, după modelul academiilor occidentale.

Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 și programul amplu de reforme care i-a urmat au creat condițiile necesare pentru punerea în practică a ideii înființării. Intelectualii români își dădeau seama că unitatea politică nu era posibilă fără o unitate culturală. Ioan Maiorescu propunea, la 1860, „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români… pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii.

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, astfel:

    7 membri din vechiul regat: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu, la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu;
    3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu;
    3 din Basarabia: Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu;
    2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
    2 din Banat: Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș;
    2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici.

Prima ședință s-a ținut, un an mai târziu, la 1/13 august 1867. Sosirea la București a celor mai importante personalități, venite din toate regiunile cu ocazia deschiderii lucrărilor primei ședințe, a fost un adevărat eveniment. În prima ședință a fost decisă adoptarea numelui de Societatea Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s-au mai adăugat Iosif Hodoșiu, (reprezentând Maramureșul), Ștefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Ea a devenit reprezentativă pentru spiritualitatea română, reunind oameni de cultură din țară și apoi din întreaga lume.

La 30 martie 1879, printr-o lege specială, Societatea Academică Română a fost decretată instituție națională cu numele de Academia Română, funcționând ca for al moralității și independenței științifice. Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. De atunci, Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.

Din 9 iunie 1948, prin Decretul nr.76, Academia Română s-a transformat în Academia Republicii Populare Române. Concomitent, au fost îndepărtați peste 100 de membri. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România. În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”.

După 1990, când în România s-a reinstaurat democrația, Academia și-a recăpătat numele de Academia Română și a redevenit o instituție care activează pe baze democratice.

 Curiozități:
*Scriitorul Andrei Vizanti, ales ca membru corespondent în 1882, a fost îndepărtat în 1903, după ce a părăsit țara pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidare de bani publici.
*Unul dintre membrii controversați a fost filologul Alexe Procopovici, despre care Eugen Lovinescu spunea că este „omul care nu a scris nimic”.
* Eugen Lovinescu a fost respins în mod „scandalos” din cauza opoziției lui Nicolae Iorga și Ovid Densusianu. El a fost ales membru post-mortem în 1991.
* Elena Ceaușescu a fost aleasă ca membru titular în 1974, iar Nicolae Ceaușescu membru titular și președinte de onoare în 1985. Cei doi au fost excluși post-mortem la ședința din 26 decembrie 1989.
* Manea Mănescu a fost ales membru titular în 1974 și exclus la 2 februarie 1990. Același lucru s-a întâmplat și cu Suzana Gâdea. Ambii au avut la activ condamnări penale.

1918: Declarația de independență a Poloniei.

1928: A apărut la București “Kalende. Revistă lunară, literară și științifică” sub conducerea lui Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu ș.a.; revista a apărut până în martie 1929.

1928: Partidul Național-Țărănesc formează un nou guvern, condus de Iuliu Maniu.

1928: Împăratul Hirohito este încoronat la Tenno, după ce la 25 decembrie 1926, împăratul japonez a urcat pe tron​​.

Hirohito (n. 29 aprilie 1901 — d. 7 ianuarie 1989), de asemenea cunoscut și ca Împăratul Shōwa, a fost cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menținut cel mai mult pe tronul țării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al Tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrîngerea țării sale în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost silit să renunțe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia și-a câștigat statutul de mare putere asiatică. Shōwa reprezintă totodată și numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din Japonia.

1940: România este lovită de un cutremur cu epicentrul în Vrancea. Numărul victimelor a fost estimat la 1.000 de morți și 4.000 de răniți, majoritatea în Moldova.

1951: A fost efectuată prima convorbire telefonică la distanță, fără să fie nevoie de asistența unui operator.

1970: Marele Zid Chinezesc a devenit obiectiv turistic.

 Marele Zid Chinezesc (chineză  万里长城/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng „zidul lung de 10.000 Li“; chineză 中国长城/中國長城, Zhōngguó Chángchéng „zidul lung chinezesc“) este o construcție strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare. Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniței imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcție gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime de 21.196,18 km.

 Prima porțiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.Hr, în timpul dezbinării Imperiului chinez (475 – 221 î.Hr.) cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord.

În anul 214 î.Hr., împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare față de poporul nomad Xiongnu (numiți în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde și în văi, zidul acesta era construit numai pe crestele munților. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcția zidului numai piatră așezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. În anul 1493 a început împăratul Hongzhi construcția zidului dinastiei Ming care servea ca apărare contra mongolilor și pentru o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale, ca porțiunea centrală a drumului mătăsii, pe crestele munților începându-se o construcție deosebit de costisitoare.

Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcția interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip și piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită, astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 și 8 m, la coama zidului 8, iar la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălțime cu rolul de observare, transmitere de semnale și depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa agresorul se făcea foc în turn.

Construcție gigantică a lumii antice, Marele Zid Chinezesc măsoară 21.196,18 de kilometri lungime, fiind și astăzi “cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se știe cu exactitate care din formațiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului său cu valuri de pământ și piatră. Pentru a-și proteja statul pe care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) poruncește să fie legate între ele fortificații clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta atât spre est cât și spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri, realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han (206-220 î.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est și spre vest până la o lungime de 21.196,18 kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6.400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat și capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi).

Șerpuind pe crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic și turnuri înalte de apărare, are o înălțime de 12 metri și o lățime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca șosea strategică dar și ca drum comercial.

Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a fost reabilitată și accesibilă turiștilor.

1989: Todor Jivkov a fost demis din funcția de secretar general al Partidului Comunist Bulgar, fiind înlocuit de Petăr Mladenov, un prim pas spre înlăturarea regimului comunist din Bulgaria.1995: În Nigeria, dramaturgul și activistul de mediu Ken Saro-Wiwa, împreună cu alte opt persoane de la Mișcarea pentru supraviețuirea poporului Ogoni (Mosop), este spânzurat de către forțele guvernamentale.

2000: Republica Federală Iugoslavia a fost admisă oficial în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), din care fusese suspendată în 1992.

 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este o organizație internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formata din 57 de țări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, acoperind spațiul emisferei nordice “de la Vancouver la Vladivostok”.

2006: Se înființează la Roma Partidul Românilor din Italia (Partidul Identitatea Românească).

2007: Incidentul ¿Por qué no te callas? (De ce nu taci?) care a avut loc între regele Juan Carlos al Spaniei și președintele Venezuelei Hugo Chávez.

2008: La peste cinci luni după aterizarea pe Marte, NASA declară misiunea Phoenix încheiată, după ce comunicarea cu modulul s-a pierdut.

 Phoenix Mars Lander, pe scurt Phoenix, este o navă robot dedicată continuării misiunii explorării spațiului, având ca țintă specifică amartizarea lină și, respectiv, continuarea explorării planetei Marte a sistemului nostru solar.

Oamenii de știință care controlează misiunea spațială au utilizat instrumentele de la bordul modulului spațial Phoenix pentru depistarea mediilor unde viața microbiană de pe Marte ar putea fi posibilă și cercetarea istoriei apei de pe această planetă. Stația cosmică Phoenix a coborât lin pe solul marțian într-una din regiunile nordice ale planetei, care este bogată în apă. Complexul științific și-a utilizat braţul său robotic pentru a extrage eșantioane din solul arctic al planetei Marte.

Misiunea Phoenix a fost lansată cu succes pe 4 august 2007, și a amartizat în ziua de 25 mai 2008. Programul ar fi trebuit să dureze 90 de zile marțiene (aproximativ 92 de zile pământene), dar robotul a depășit așteptările funcționând timp de cinci luni și reușind să transmită date până în ziua de 2 noiembrie 2008. Proiectul a fost declarat oficial încheiat pe 10 noiembrie 2008, întrucât scăderea duratei de expunere la soare și creșterea frecvenței furtunilor de praf în locul în care se află sonda nu-i mai permit acesteia să-și încarce bateriile solare.