An de an pe 16 noiembrie se vorbește despre punerea în funcțiune „experimental cu public” a primului tronson al metroului bucureștean, Semănătoarea (azi Petrache Poenaru) – Timpuri Noi, însă foarte puțin despre cei care au făcut posibil ca după numai patru ani de construcție, cel dintâi „tren galben” să-și urnească roțile din Depoul Ciurel în toamna anului 1979. Pentru început, vorbim despre generalul-locotenent Petre Constantinescu, cel care a fost cel mai longeviv director general al Întreprinderii Metroul București, pe care a condus-o de la înființarea sa în anul 1975 și până la Revoluție.
Rămas în memoria celor care au contribuit la realizarea metroului din București drept „Generalul”, viața lui Petre Constantinescu pare desprinsă dintr-un film, pe care destinul îl putea voala brutal, direct în tranșeele de la Cotul Donului în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Născut la Târgoviște, pe 1 septembrie 1919, Petre Corneliu Constantinescu a fost mezinul familiei întemeiate de Ambrozie (arhivar la Prefectura din Târgoviște) și Ecaterina Constantinescu (casnică), o familie care va avea astfel nouă copii, dar care, mai presus de toate, se confrunta cu greutăți materiale. Cu toate acestea, deși pentru familie reprezenta un efort foarte mare, copiii au fost înscriși la școală, în ceea ce-l privește pe viitorul general care va coordona construirea metroului în Capitala României, acesta urmând – în localitatea natală – atât Școala Primară nr. 4 (1927-1931), cât și Liceul „Ienăchiță Văcărescu” (1931-1938). Merită menționat faptul că pentru Petre Constantinescu anul intrării la liceu a coincis și cu momentul pierderii mamei sale, pe care ulterior, o va caracteriza ca fiind „bunătatea de pe lume. Simțeam că o doare când trebuia să ne certe pentru năzdrăvăniile noastre. [Totodată,] a știut să ne cultive respectul pentru oameni, pentru munca lor, gustul pentru frumos, literatură și poezie.”
Tot din anii de liceu, mezinului familiei Constantinescu i se mai spunea și „Gajai”, după numele unui portar francez din epocă cu care colegii îl asemănau și datorită strășniciei cu care apăra poarta echipei de fotbal a școlii. Acasă, tatăl său nu avea o părere foarte bună despre acest sport deoarece ducea la ruperea încălțămintei, aspect care nu era deloc de neglijat având în vedere starea materială a familiei. „Cu toate acestea, – rememora peste ani generalul pentru reporterul Romulus Lal – eram de doi ani portarul echipei de fotbal a liceului, fără ca tata să știe, [acesta fiind de altfel și] singurul adevăr pe care i l-am ascuns vreodată.” Din păcate pentru „Gajai”, aventura fotbalistică – care se desfășura sub acoperirea mersului pe la alți colegi pentru a învăța cu ei – s-a încheiat într-o zi de duminică, pe stadionul din Târgoviște, după un meci câștigat cu echipa liceului din Ploiești, „cu care eram într-o veche și veșnică rivalitate”, sub ochii tatălui său. Cu o seară înainte, acesta fusese informat de unul dintre vecini, Leontescu, birjar de meserie: „Știi că ăla micu’ bate mingea? Dacă vrei să-l vezi, poți veni mâine la stadion.” A doua zi, „Gajai” a plecat ca de obicei la colegi „să învețe”, fără să bănuiască că tatăl său îi aflase secretul. Ajuns la stadion, unde meciul era pe cale să înceapă, „Gajai” apără în minutul 20 un „11 metri” după un henț al unui coechipier în careul mic, însă „când am plonjat m-am lovit la cap. Lumea aplauda dar eu aveam parcă o piatră de moară pe mine. Când m-am ridicat, l-am văzut pe tata în spatele porții, rezemat în baston. Am înlemnit. Mi-a spus doar atât: «Vorbim noi când vii acasă» și a plecat. Nu era el omul [care] să se dea în spectacol. Am rămas mai departe în teren. Am câștigat meciul acela, toți se bucurau și mă felicitau, însă eu eram copleșit de tristețe. Nu-mi era frică de pedeapsă, dar îl iubeam mult pe tata și mă durea faptul că l-am necăjit. […] Acasă, tata și-a amânat pedeapsa și nu mi-a mai amintit niciodată de ea, [spunându-mi]: «Învață, că n-ai decât două posibilități: ori armata unde ai pâinea și hainele asigurate, ori cizmăria. Maidanul nu-i o meserie.» Și câtă dreptate avea!”
© Colecția Familiei Constantinescu
Un artilerist desăvârșit
După susținerea Bacalaureatului, Petre Constantinescu ascultă sfatul tatălui său alegând uniforma militară – urmând totodată și exemplul fraților săi mai mari – înscriindu-se în septembrie ’40, la Școala de Ofițeri de Artilerie „Carol I” din Pitești. Repartizat la Bateria 2 Elevi, Petre Constantinescu va fi apreciat de comandantul său direct – căpitanul Ioan Rusu – ca fiind un „element bun, inteligent, [cu] judecată clară [și] cu mult bun simț, disciplinat, autoritar și energic, bun camarad, conștiincios și suficient de punctual în serviciu”. De asemenea, ofițerul puncta și faptul că în timpul celor două detașări pentru stagiu la Regimentul 4 Artilerie Grea (iulie – septembrie 1941, respectiv, ianuarie – mai 1942) elevul său „se prezenta cu prestanță în fața frontului”, fiind apreciat la regiment „ca un instructor și educator bun”. Ca o răsplată pentru meritele sale, Petre Constantinescu a urcat în ierarhia militară din școală fiind avansat succesiv la gradele de elev fruntaș (decembrie 1940), elev caporal (februarie 1941), elev sergent (martie 1941) și elev plutonier (august 1941). Ulterior, la absolvirea Școlii de Ofițeri de Artilerie, Constantinescu a fost înaintat pe 10 mai 1942 la gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 4 Artilerie Grea ca ofițer subaltern la Bateria 7, totodată îndeplinind și funcția de ofițer instructiv la Bateria de voluntari de război, unde avea să-și îndeplinească foarte bine atribuțiile ce-i reveneau.
Câteva luni mai târziu, în septembrie ’42, a fost încadrat comandant al Secției a II-a din Bateria 3 în cadrul aceluiași regiment, care, pe 13 septembrie avea să plece pe frontul de la Cotul Donului. Conform Foii calificative din 1942, ofițerul „a cerut singur să meargă pe front deși ar fi putut profita de dispozițiile superioare spre a rămâne la partea sedentară”, motiv pentru care comandantul Regimentului 4 Artilerie Grea, colonel Pache Protopopescu îl aprecia ca fiind „un foarte bun ofițer care promite mult după modul cum s-a comportat”. Într-o autobiografie aflată în dosarul personal – întocmită cel mai probabil în anii ’50 – Petre Constantinescu puncta astfel momentul hotărârii de a pleca pe Frontul de Est: „Pentru că regimentul pleca pe front și era lipsă un sublocotenent la Bateria 3, Divizionul I, am fost întrebat dacă vreau să plec pe front [deși] era un ordin ca promoția ’42 să fie întrebuințată deocamdată numai la instruirea noului contingent. Pentru că trei frați erau pe front și în mentalitatea mea credeam că și eu trebuie să fiu cu ei [dar] și pentru faptul că tatăl [meu] trăia din greu iar cei care plecau pe front primeau o soldă mai mare, am hotărât să plec pe front lăsând ca o parte din soldă să o primească tata.” La momentul respectiv, tânărul ofițer era „foarte mândru și fericit”, după cum avea să-i declare peste ani reporterului Romulus Lal. Tatăl său în schimb, nu avea să se atingă niciodată de acești bani, Petre Constantinescu găsindu-i după război, aranjați frumos într-un carnet al părintelui său.
În ceea ce privește, subunitatea din care făcea parte – Regimentul 4 Artilerie Grea – a intrat în front în octombrie 1942, fiind parte a Diviziei 5 Infanterie (Armata a 3-a română). Dotat cu cele mai moderne piese de artilerie grea aflată în înzestrarea Armatei Române – tunuri lungi Schneider cal. 105 mm, md. 1936 (Divizionul I), și, respectiv, obuziere Skoda cal. 150 mm, md. 1934 (Divizionul II) – regimentul era din acest punct de vedere considerat ca fiind unul de elită, comparabil cu o subunitate similară germană. În același timp, merită menționat faptul că încă din momentul intrării pe front, Divizionul I al Regimentului 4 Artilerie Grea (comandant locotenent colonel Enescu) a fost dat ca întărire Diviziei 1 Cavalerie care apăra o fâșie de 15 km de front în cadrul aceleiași Armate a 3-a române, astfel că sublocotenentul Constantinescu a trebuit, pe lângă asigurarea comenzii secției din Bateria 3, să participe și la serviciul de observator al bateriei, poziția acestuia din urmă aflându-se – din cauza terenului, precum și a cursului Donului – imediat în spatele primei linii de cavalerie, la doar 6 km de Kletskaya. Conform aprecierii comandantul Regimentului 4 Artilerie Grea, „pe poziție [ofițerul] s-a comportat foarte bine dovedind că își cunoaște atribuțiile și aplică bine ceea ce a învățat”. La rândul său, comandantul artileriei Corpului 4 Armată, generalul M. Voicu vorbea la superlativ despre Petre Constantinescu notând în Foaia calificativă a acestuia faptul că „este un ofițer care își începe foarte bine cariera. Continuând a munci cu același zel, va ajunge bine în meseria armelor.”
© Colecția Familiei Constantinescu
Prizonier de război și voluntar în „Tudor Vladimirescu”
În dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, capul de pod de la Kletskaya, unde se afla și Petre Constantinescu, a fost vizat de ofensiva susținută de Armatele 21 și 65 sovietice. Obiectivul Armatei Roșii era de a lovi mortal atât Divizia 13 Infanterie, cât și flancul stâng al Diviziei 1 Cavalerie ale Armatei a 3-a române. În primă instanță, ambele unități au respins cu succes atacul inamicului, însă intervenția Corpului 5 Armată sovietic a dus la ruperea frontului în zona Diviziei 13 Infanterie, prin breșa creată fiind învăluită pe la flancuri Divizia 1 Cavalerie. Mai mult decât atât, în flancul stâng al acesteia s-a repliat sub presiunea inamicului așa-numitul Detașament „Voicu”, astfel că cele două unități au fost separate de restul Armatei a 3-a române, situație în care Grupul de Armată „B” german a decis ca aceste forțe să intre în compunerea Armatei a 6-a germană, a cărei soartă o vor împărtăși până la final. Câteva zile mai târziu, pe 22 noiembrie 1942, forțele sovietice au făcut joncțiunea în zona Kalaci, încercuind atât Armata a 6-a germană – care asedia Stalingradul – cât și 12.607 militari români din Divizia 1 Cavalerie și 20 Infanterie, precum și din Detașamentul „Voicu”. La rândul său, Divizionul I comandant de sublocotenentul Constantinescu a împărțit aceeași soartă cu subunitățile pe care le-a sprijinit și apărat până la ultimul proiectil, moment după care „ofițerul și trupa au luptat cu arma în mână pe linia de foc ca orice infanterist”. Comandantul Regimentului 4 Artilerie Grea avea să noteze ulterior în Foaia calificativă din ’43 faptul că „prin această retragere divergentă față de restul regimentului și al trupelor române în ziua de 23 noiembrie 1942 [Petre Constantinescu] a fost dat «dispărut», iar după trei luni, [pe] 1 februarie 1943, ca o consecință a acestei situații și conform ordinelor atunci în vigoare a fost trecut în poziție de disponibilitate”.
În ciuda acestei mențiuni dramatice, Petre Constantinescu supraviețuise marii încleștări de la Cotul Donului – Stalingrad, fiind însă luat prizonier – după propriile afirmații – pe 30 ianuarie 1943. Anterior acestui moment, în încercuire fusese atribuit Batalionului 376 Pionieri german (Grupul Lepper) „unde am fost întrebuințat pentru săparea de tranșee intermediare în zăpadă”. Ca prizonier de război, sublocotenentul Constantinescu a trecut mai întâi prin lagărul pentru ofițeri nr. 74 de la Oranki, pentru ca în mai ’43 să fie mutat în lagărul pentru ofițeri nr. 97 de la Elabuga, unde se va îmbolnăvi de tifos exantematic, însă va supraviețui și de această dată miraculos datorită unei bătrâne rusoaice care, văzându-l că încă mișcă, îl va scoate efectiv din căruța cu morți ce mergea spre groapa comună. Revenit în lagăr, Petre Constantinescu va cere după ce se va recupera, să lucreze voluntar, sovieticii repartizându-l la muncile agricole. Ulterior, ofițerul va adera la mișcarea antifascistă, cerând apoi să intre în Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, motiv pentru care a fost trimis la Școala Militară de la Riazani care pregătea viitoarele cadre de comandă ale marii unități. Înființată la 15 noiembrie 1943, Divizia „Tudor Vladimirescu” era integrată în cadrul Armatei Roșii, fiind organizată după modelul unei divizii de pușcași sovietice cu trei regimente de infanterie numite „de panduri”, un regiment de artilerie (cu tunuri și obuziere de 76,2, respectiv, 122 mm), un batalion antitanc, un batalion de pioneri, o companie de recunoaștere și una de transmisiuni. Mai mult decât atât, „pandurii” vor fi echipați cu armament și aprovizionați cu materiale de război aflate în dotarea și echiparea Armatei Roșii. Repartizat Regimentului 1 Artilerie al Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, Petre Constantinescu a fost numit la comanda Bateriei de Stat Major, ocupându-se „mult de instruirea, educarea oamenilor săi obținând [astfel] o unitate foarte bine pregătită de război”, motiv pentru care, la 15 februarie 1944, ofițerul a fost înaintat la gradul de locotenent.
© Colecția Mihăiță Enache
Viața de după război
La finele lui martie ’44, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost subordonată Frontului 2 ucrainean, începând deplasarea spre front, însă stabilizarea situației operative, precum și amânarea ofensivei sovietice au făcut ca „pandurii” să nu mai intre pentru moment într-o confruntare cu marile unități româno-germane dislocate în nord-estul României, fiind astfel păstrată în rezerva Armatei Roșii. După ieșirea României din alianța cu Axa, „Tudor Vladimirescu” va primi ordinul de deplasare spre București, unde va intra pe 31 august 1944, după ce în prealabil „pandurii” primiseră botezul focului lângă Vaslui în timpul confruntării cu un detașament german izolat. În continuare, marea unitate a fost dirijată spre nord-estul Brașovului, unde va intra în subordinea Corpului 33 Infanterie sovietic, însă până la intrarea în dispozitiv, Petre Constantinescu a făcut o „haltă” la Școala de Ofițeri de Artilerie „Regele Carol I” din Pitești, unde fratele său, col. Gheorghe Constantinescu era profesor de matematică. Echipat de război cu „balalaica” (PPSH-41) în bandulieră și cu grenade la brâu, ofițerul se dă jos de pe motocicleta germană „de captură” în fața intrării principale a școlii, năvălește pe coridoarele lungi, unde strigă cât a putut de tare: „Unde este colonelul Constantinescu?”. Când într-un final l-a găsit, după o îmbrățișare, profesorul a început să le explice celor strânși că totul era în regulă, menționând faptul că „intrusul” era de fapt fratele lui. La prima vedere, gestul lui Petre Constantinescu poate părea unul ușor deplasat, însă având în vedere circumstanțele, precum și faptul că nu mai știa nimic despre familia sa de doi ani, putem considera acțiunea sa ca fiind una complet îndreptățită. Cel mai probabil cu această ocazie, ofițerul a aflat și despre decesul tatălui său (1943).
Revenit pentru a doua oră pe front, Petre Constantinescu a luat parte la luptele pentru eliberarea Ardealului, în timpul cărora – la finele lui septembrie ’44 – a fost rănit grav la cap, însă a refuzat să fie evacuat. În continuare, ofițerul va participa la operațiunile din Ungaria și Cehoslovacia, comportându-se „excelent [și] făcând misiuni de vitejie”, pentru care la 22 decembrie 1944 a fost decorat cu Ordinul sovietic „Steaua Roșie”. Mai mult decât atât, comandantul său direct, colonelul Ioan Petrini, nota printre altele în Foaia calificativă a ofițerului Constantinescu și faptul că „în Campania din Vest a fost [atât] comandant de Stat Major [cât] și comandantul Bateriei 3. S-a comportat ca un erou, sfidând primejdia. Ședea tot timpul la observatorul înaintat de unde își conducea focul bateriei sale producând pierderi grele inamicului. A luat într-o luptă 80 prizonieri germani. S-a ocupat mult de instrucție și educația oamenilor săi având bateria sa dată ca exemplu pe regiment.” În martie ’45, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost trecută în rezerva Frontului 2 ucrainean, „pandurii” fiind scoși definitiv de pe front la începutul lunii aprilie și trimiși în România, unde la 15 august 1945 marea unitate va fi integrată în cadrul Armatei Române printr-un Decret-Lege semnat de Regele Mihai. În ceea ce-l privește pe Petre Constantinescu, acesta avea să fie avansat pe 19 aprilie 1945 la gradul de căpitan, pentru ca la începutul lui februarie ’46, să fie reintegrat nominal în Armata Română. După acest moment, preț de trei ani – în perioada iulie 1946 – iulie 1949 – ofițerul va continua să îndeplinească funcții de comandă în cadrul Regimentului 1 Artilerie Moto „Tudor Vladimirescu”. Tot în această perioadă, dar pe plan personal, Petre Constantinescu își întemeiază o familie căsătorindu-se, în aprilie ’47, cu Victoria Del-Basso, născută într-o familie de italieni stabiliți în România înainte de Primul Război Mondial. Trei luni mai târziu, ofițerul devenea posesorul carnetului roșu cu nr. 561.454 al Partidului Muncitoresc Român.
© ANR, Fond CC al PCR – Secția Cancelarie – HCM, Dosar nr. 96/1975, f. 2
A doua chemare: metroul
Detașat în perioada iulie 1949 – octombrie 1952 la Academia Militară de Spate „Molotov” din URSS pentru cursul de ofițeri superiori, Petre Constantinescu a fost înaintat succesiv, la gradele de maior (decembrie 1950), respectiv, de locotenent colonel (septembrie 1952). Revenit în țară, ofițerul a îndeplinit din octombrie 1952 și până la jumătatea anilor ’70, diferite funcții de conducere atât la nivelul Spatelui Forțelor Armate (domeniu care cuprindea întreaga logistică a Armatei Române), cât și în învățământul universitar militar, timp în care a avansat în ierarhia militară: colonel în noiembrie 1952, general – maior în decembrie 1955 și general – locotenent din 23 august 1964. Calitățile profesionale dovedite în toată această perioadă aveau să-l recomande pentru coordonarea lucrărilor de execuție a metroului din București, Nicolae Ceaușescu insistând ca la conducerea proaspăt înființatei Întreprinderi Metroul București să fie numit „un director general de la armată”, întrucât „trebuie ordine”. În aceste acondiții, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 132 din 15 februarie 1975, generalul-locotenent Petre Constantinescu a fost numit prin detașare director general al IMB „cu rang de adjunct al ministrului”, acesta reușind ca „în scurt timp să-și însușească noul profil al activității”, închegând alături de directorul general ajunct ing. Nicolae Popa colectivul specialiștilor care vor dota Capitala României cu cel mai modern mijloc de tranport în comun.
Într-o apreciere din ’79, viceprim-ministrul Ion Ioniță puncta faptul că „deși au fost multe greutăți în îndeplinirea sarcinilor ce i-au revenit Întreprinderii Metroul București, în special pe linia materialului rulant, a echipamentului electronic, totuși [Petre Constantinescu] a dovedit o mare putere de muncă și capacitate de acoperire cu soluții eficiente pentru rezolvarea problemelor ivite, ieșind și mai mult în relief calitățile sale de bun conducător și organizator al muncii. [Totodată,] a desfășurat o muncă colectivă, fiind receptiv la propunerile și sugestiile ajutoarelor sale, antrenând în acest sens cadrele de specialitate. Atât prin activitatea desfășurată în funcția ce o deține, cât și în familie și societate are o comportare demnă, fapt ce face să fie apreciat și stimat. General-locotenentul Petre Constantinescu este un bun tovarăș, un om capabil, energic, un bun organizator, corespunzător funcției pe care o îndeplinește, putând fi chiar promovat în funcții superioare.” Trecut în rezervă în aprilie 1987, Petre Constantinescu avea să conducă Întreprinderea Metroul București până în zilele fierbinți ale Revoluției din decembrie 1989, în urma cărora a „ieșit la pensie” o lună mai târziu. Avea să stingă din viață la 1 iunie 2004, cu câteva luni înainte de aniversarea a 25 de ani de la cea dintâi cursă a „trenului galben” pe sub București.
Bibliografie:
ANR, Fond CC al PCR – Secția Cancelarie – HCM, Dosar nr. 96/1975;
CSPAMIP, Fond 3042 DCI/1974-Ofițeri, Dosar nr. 3297/1940;
CSPAMIP, Fond 3042 DCI/1996-Generali, Dosar nr. 33/1940;
CSPAMIP, Fond 1964 CM S5/1997-Ofițeri, Dosar nr. 5900;
Romulus Lal, „Operațiunea metroul”, Editura Eminescu, București, 1981.
Articol realizat în cadrul proiectului cultural „Prin tunelul istoriei metroului bucureștean” realizat de Asociația Redescoperă Istoria în colaborare cu Arhivele Naționale ale României, Biblioteca Metropolitană București și Muzeul Municipiului București și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.