23 mai în istorie

1052: S-a născut Regele Filip I al Franței (d. 1108)

Filip I (franceză Philippe I, 23 mai 1052 — 29 iulie 1108) — Regele Franței, a domnit între 1060-1108, reprezentant al dinastiei Capițienilor, fiul lui Henric I al Franței și a Annei de Kiev, fiica lui Iaroslav I cel Înțelept, Mare Cneaz al Kievului.  După moartea tatălui său, Henric I al Franței, în 1060, Filip a fost recunoscut ca rege al Franței. Fiind tânăr și lipsit de talentul de a conduce, a asistat la cel mai mare eveniment din mijlocul secolului – cucerirea Angliei de către William de Normandia, devenit William I al Angliei – vasalul său, fără să încerce să profite. Filip I câștiga foarte mult de pe seama investițiilor, însă Papa Grigore al VII-lea i-a atras atenția la desfășurarea liberă a simoniei (n.r. – trafic cu lucruri considerate de biserică drept bunuri spirituale, sfinte și pedepsit cu excomunicarea, caterisirea etc) ce era considerată păcat capital. Papa nu putea să ia măsuri drastice, din cauza conflictului cu Împăratul Henric al IV-lea, interdictul cu care fusese amenințat regele nu a fost pus în practică și situația a rămas aceeași. Filip însă nu a putut fugi de interdict, pronunțat în anul 1094, având ca motiv despărțirea regelui de prima sa soție, Berta, și căsătoria cu Bertrade, contesă de Anjou. În 1104 a promis că va întrerupe concubinajul cu Bertrada, fiind iertat, însă a continuat să trăiască cu ea. Din cauza interdictului, regele Filip nu a putut participa la prima cruciadă, inițiată Papa Urban al II-lea în anul 1095.

1125: A murit Henric al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (n. 1081)

 Henric al V-lea (11 august 1086-23 mai 1125) este cel de al patrulea membru al dinastiei de Sfinți Împărați Romani Salici. A fost Rege al Germaniei din 1099, Rege de Italia din 1098 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1111 până la moartea sa.

Henric a fost fiul lui Henric al IV-lea și al lui Bertha de Savoia. A fost ales Rege al Germaniei în timpul domniei tatălui său, în 1099 și a fost încoronat la Aachen în locul fratelui său rebel Conrad. La încoronare promite să nu se amestece în treburile imperiului, dar în 1104 se alătură coaliției papale ce lupă împotriva tatălui său. În ciuda unor eșecuri inițiale ale coaliției, aceasta reușește să îl oblige pe Regele Henric al IV-lea să abdice în 1105, acesta murind în 1106. Henric, după ce pedepsește rebelii susținători ai tatălui său, își îndreaptă atenția spre est, efectuând o serie de campanii în Boemia și Ungaria. În 1110, negocierile dintre Papă și Împărat cu privire la numirea episcopilor eșuează, Henric invadând Italia și ocupând Roma. Ceremonia de încoronare este întreruptă, iar Henric părăsește Roma luându-l pe Papa Pascal al II-lea prizonier. Problema Investiturii continuă să domine perioada domniei lui Henric, acesta fiind nevoit să înnăbușească diversele revolte în Germania și Italia. În 1122 este semnat Concordatul de la Worms care pune capăt disputei, marchează creșterea influenței ducilor și episcopilor germani, ceea ce duce la slăbirea puterii imperiale și fărâmițarea Germaniei, fenomen ce avea să dureze încă 8 secole până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai domniei, Henric este ocupat cu o campanie în Olanda și împotriva regelui Ludovic al VI-lea al Franței. În 1125 moare la Utrecht și este înmormântat la Speyer. Odată cu el se stinge Dinastia Salicilor, fiind urmat de Ducele de Saxonia, Lothar al III-lea.

1400: A început domnia lui Alexandru cel Bun în Moldova, care a durat până în 1432.

Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I (decedat la 1 ianuarie 1432), a fost domnul Moldovei între anii 1400 – 1432 și i-a succedat la tron lui Iuga Ologul, care a fost îndepărtat de către Mircea cel Bătrân.

 Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol. În 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava are o însemnatate deosebita în conștiința publicǎ a poporului moldovean, fiind zugrǎvit în multe din frescele bisericilor și mănastirilor din Moldova. Una din ele, cea de la Manastirea “Sfantul Ioan cel Nou” de la Suceava, întățișând alaiul domnesc în ultima frescă din suiata de patru ce reprezintă martiriul Sfântului, frescele fiind amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta mănăstirii.  Același eveniment poate fi văzut și pe peretele sudic al bisericii mănăstirii Voroneț, la finalul narațiunii iconografice al acatistului Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello – a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 fagaduindu-i acestuia sfat si ajutor impotriva oricarui dusman -, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă.

Acordul dintre Polonia și Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită contradicțiilor polono-maghiare.  În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, și la Marienburg, ambele fiind câștigate de către polonezi. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia si Ungaria. În urma lui au rămas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.

Alexandru cel Bun a fost căsătorit de patru ori. Prima soție se numea Margareta, fiica palatinului Ștefan din Losontz. Ea a făcut biserica catolică din Baia unde a fost înmormântată. După moartea ei, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Neacșa, numită de autorii străini Ana care a murit la scurt timp după cununie. A treia soție a fost Ringala, sora lui Vytaudas și cumnata lui Vladislav al II-lea Iagello. În același timp Ringala era înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară primară cu Anastasia, soția lui Roman I și mama lui Alexandru cel Bun. Înaintea acestei căsătorii, Ringala a fost căsătorită cu ducele de Mazovia, dar aceasta a rămas văduvă.

1430: Ioana D’Arc este capturată de către burgunzi în timp ce conducea armata spre a elibera Compiègne.

1498: Girolamo Savonarola este spânzurat la Florența din ordinul Papei Alexandru al VI-lea care îl declară ca “eretic, schismatic și neiubitor de Sfântul Scaun”. Apoi, în fața unei mulțimi de oameni, este ars.

 Girolamo Savonarola (n. 21 septembrie 1452, Ferrara – d. 23 mai 1498, Florența) a fost un călugăr dominican italian, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice.

 Girolamo Savonarola s-a născut la 21 septembrie 1452 în Ferrara, fiu al lui Niccolò Savonarola, din mica nobilime locală, și al Elenei Bonaccorsi, originară din Mantova. Girolamo își face educația în Ferrara cu studii de filosofie, muzică, medicină și desen. La vârsta de 20 de ani publică prima sa lucrare, “De ruina mundi”, în care critică corupția și decadența moravurilor societății din vremea sa. În 1474 pleacă la Bologna, unde intră în mănăstirea Ordinului Dominican. Aici scrie a doua lucrare critică, de data aceasta la adresa bisericii, intitulată „De ruina ecclesiae”, în care exprimă deschis exigența unei regenerări a clerului, care – după părerea sa – a pierdut funcțiunea hărăzită de mediator între Dumnezeu și oameni. Călătorește prin orașele din nordul Italiei și, în predicile sale, denunță putreziciunea societății și prevestește venirea apropiată a „Judecății din urmă”. În 1482, Lorenzo di Medici „Magnificul” – la îndemnul lui Pico della Mirandola – îl cheamă la Florența, unde devine prior al mănăstirii San Marco. Aceasta nu-l împiedică să denunțe în predicile ținute de la amvonul bisericii Santa Maria Novella însăși corupția familiei di Medici, susținând un model de viață auster și atrăgându-și prin aceasta simpatia populației. Prestigiul lui Savonarola crește o dată cu ocupația Florenței de trupele regelui Carol al VIII-lea al Franței și alungarea de la putere a Medicilor. Se instituie astfel „Repubblica Fiorentina” cu un regim zis “democratic”, în care însă Savonarola deține puterea absolută. În această calitate, ia o serie de măsuri printre care abolirea luxului și a cămătăriei, crearea unui „Munte de Pietate” și perceperea impozitelor pe avere. Structura politică, departe de a deveni democratică, concentrează puteri ample în mâinile organului conducător, „Consiglio Maggiore”, în timp ce Savonarola, într-un fanatism religios excesiv, pe care astăzi l-am numi fundamentalism, arde pe rugul „Vanității” în Piazza della Signoria instrumente ale „păcatului”: oglinzi, produse cosmetice, haine elegante, instrumente muzicale, obiecte de artă, cărți considerate imorale și textele în manuscris ale cântecelor laice. Savonarola luptă nu numai împotriva desfrâului și a modului de viață ostentativ opulent, ci și împotriva cultului păgân antic și, ca o consecință, împotriva artei insuficient pătrunsă de spiritualitatea creștină. Călugărul înzestrat cu un talent oratoric de excepție a captivat masele, înspăimântându-le cu viziuni apocaliptice. El impune oamenilor rigoare morală și un ascetism religios radical, fiindcă acestea pot salva orașul de catastrofă. Chiar și pictorul Sandro Botticelli își aruncă în foc propriile tablouri pe teme mitologice cu nuduri feminine.

Savonarola își continuă predicile, a căror țintă devine acum Papa Alexandru al VI-lea „Borgia” și întreaga Curie romană. Modul său de interpretare a Sfintei Scripturi îi atrage în 1495 acuzația de erezie. Cum Savonarola refuză să dea ascultare papei, acesta îi interzice să mai predice, interdicție pe care Savonarola o ignoră. Între timp situația politică la Florența devine tot mai critică, partizanii vechii oligarhii a Medicilor, „gli Arrabbiati” („Înfuriații”) și populația nemulțumită de rigorile morale, „i Compagnacci”, câștigă teren și duc la revoltă. În 1497, în momentul culminant al luptei pentru putere, sosește de la Roma vestea excomunicării lui Savonarola, pe care acesta o declară nevalabilă. Sub noua putere politică instaurată în 1498, Savonarola este arestat, judecat de un tribunal inchizitorial, torturat și condamnat la moarte pentru erezie. În ziua de 23 mai 1498, după ce a fost spânzurat, trupul lui a fost ars pe rug în Piazza de la Signoria iar cenușa lui a fost aruncată în apele râului Arno. La locul supliciului se poate vedea astăzi o mică placă comemorativă.

1533: Arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, declară căsătoria regelui Henric al VIII-lea al Angliei cu Caterina de Aragon nulă și neavenită. Atrage asupra sa mânia Vaticanului, care mai târziu va răspunde cu o excomunicare papală.

1555: Giovanni Pietro Caraffa devine Papa Paul al IV-lea.

Papa Paul al IV-lea s-a născut în 28 iunie 1476 în Capriglia Irpina, lângă Avellino și a încetat din viață la 18 august 1559, la Roma. A fost un Papă al Bisercii Universale, din 23 mai 1555, până la moartea sa. Una dintre primele sale măsuri dupa ce a fost ales papă, a fost de a ordona acoperirea nudurilor din Capela Sixtină, cerere ignorată de către Michelangelo.  În 1559, la inițiativa Inchiziției, sub pontificatul lui Paul al IV-lea, s-a publicat cea mai cunoscută listă de cărți și autori, denumită Index librorum prohibitorum (Index de cărți interzise) sau Index expurgatorius. Cărțile aflate în Index nu puteau fi citite de către supușii Sfântului Scaun. Indexul (lista neagră) a fost înnoit periodic și a fost publicat cu regularitate până în anul 1948, dar abia în anul 1966 s-a emis o decizie care a suspendat apariția Indexului.Pe calea bulei papale “Cum nimis absurdum”, a creat un ghetou în care a obligat evreii din Roma sa trăiască. A sprijinit inchiziția, considerând ca în afara bisericii nu există viață. A fost precedat în scaunul pontifical de către Papa Marcel al II-lea și succedat de către Papa Pius al IV-lea.

1568: Țările de Jos își declară independența față de Spania.

1706: Bătălia de la Ramillies: John Churchill, Duce de Marlborough învinge armata franceză aflată sub comanda mareșalului Villeroi.

Bătălia de la Ramillies a fost o confruntare armată importantă în timpul Războiului Succesiunii Spaniole. A avut loc la 23 mai 1706, finalizându-se cu un succes răsunător al forțelor aliate ale Republicii Țărilor de Jos, Regatului Angliei și vasalilor lor, deși bătălia a urmat unui șir de campanii neconvingătoare în anul 1705, când încrederea excesivă a aliaților în puterile proprii și atitudinea indecisă a olandezilor după succesul lor din bătălia de la Blenheim au condus la o campanie mai puțin reușită de-a lungul râului Mosela, forțându-l pe Ducele de Marlborough să abandoneze planurile de a cotropi Franța.

În ciuda incapacității forțelor aliate de a obține o victorie decisivă, Ludovic al XIV-lea era dispus să accepte pacea, dar în termeni rezonabili pentru Franța. Astfel, a cerut armatei sale să adopte o tactică ofensivă pe toate fronturile, în loc să stea în defensivă. Anul 1706 a început bine pentru generalii lui Ludovic al XIV-lea, care au repurtat succese timpurii în Italia și Alsacia, unde mareșalul de Villars l-a silit pe margravul de Baden să se retragă peste Rin. Ludovic al XIV-lea îl presa acum pe Mareșalul de Villeroi să îl caute pe Marlborough și să-i oblige pe Aliați la o confruntare în Țările de Jos Spaniole. În consecință, mareșalul francez a pornit spre Leuven (Louvain) în fruntea a 60.000 de oameni, mărșăluind în mod provocator către Zoutleeuw (Léau). Marlborough, de asemenea hotărât să se angajeze într-o confruntare majoră, și-a strâns forțele – circa 62.000 de oameni – lângă Maastricht, înainte de a avansa către râul Mehaigne și câmpia Ramillies unde francezii, în așteptarea bătăliei, își formaseră deja liniile.

 1707: S-a născut Carl Linné, botanist suedez (d. 1778)

 Carl Linné, născut Carolus Linnaeus, cunoscut după înnobilare drept Carl von Linné (n. 23 mai 1707 – d. 10 ianuarie 1778), a fost un botanist, medic și zoolog suedez. Este considerat părintele taxonomiei și tatăl ecologiei moderne.

 „Systema naturae” apare în 1735. În această lucrare Linné clasifică omul în ordinul primatelor. El îl denumește Homo sapiens și îl așază alături de antropomorfe, fără a gândi la originea lor comună (Linné era fixist). În ordinul primate Linné introduce două specii. Una dintre specii este omul (denumit, conform nomenclaturii binare, Homo sapiens), iar a doua este reprezentată de antropomorfe, numite Homo silvestris. Oamenii sunt clasificați apoi în patru rase. Fiecare rasă are trăsături diferite și temperamente diferite. Aceste patru rase stabilite de Linné sunt: Homo europeus, Homo americanus, Homo asiaticus și Homo africanus. „Species plantarum” apare în 1753.

1734: Franz Anton Mesmer, medic german (d. 1815)

Franz (Friedrich) Anton Mesmer (1734 – 1815) a fost medic german, fondatorul teoriei pseudoștiințifice a magnetismului animal, numit ulterior mesmerism. Ideile și conceptele sale l-au condus pe James Braid (1795 – 1860) la efectuarea studiilor științifice asupra hipnozei.

 1813: A murit Géraud Duroc, general francez (n. 1772)

 Géraud Christophe Michel Duroc, scris uneori Du Roc (25 octombrie 1772 – 23 mai 1813), duce de Friuli, a fost un general și diplomat francez, Mare Mareșal al Palatului Imperial în timpul Primului Imperiu. Se remarcă în cadrul armatei din Italia, unde devine aghiotant al generalului Bonaparte, devenind unul dintre prietenii cei mai apropiați ai acestuia. Ca diplomat se remarcă prin negocierea unora dintre cele mai importante tratate internaționale ale vremii: Tratatul de la Schönbrunn (1806), Tratatul de la Tilsit (1807) și abdicarea regelui Spaniei (1808). În calitate de militar, Duroc a fost cel mai des aghiotant al generalului Bonaparte, devenit Prim Consul și apoi Împărat dar s-a remarcat și în calitate de comandant operațional, de pildă la bătălia de la Austerlitz, unde l-a înlocuit pe Oudinot, rănit. În 1813, pe 22 mai este rănit grav de o ghiulea în timpul bătăliei de la Bautzen și moare după câteva ore.

1848: S-a născut Otto Lilienthal, pionier de zbor și inginer german (d. 1896)

 Karl Wilhelm Otto Lilienthal (n. 23 mai 1848 în Anklam, Germania – d. 10 august 1896, Berlin, după un accident cu unul dintre aparatele sale de zbor) a fost un pionier al aviației germane. Conform cunoștințelor actuale, el a fost primul om care a reprodus cu succes zborul cu un aparat de zbor iar astfel a ajutat la introducerea principiului de zbor mai greu decât aerul. Experimentele sale au dus la descrierile fizicii (portanța) al aripilori aparatelor de zbor, la planor, dezvoltat mai departe de frații Wright valabile pînă în prezent. Producția aparatelor de zbor în fabrica lui Lilienthal, a fost prima producție în serie de avioane.

1855: A murit Charles Robert Malden, explorator britanic, descoperitorul unei insule în Pacific, care îi poartă numele (n. 1797)

1871: S-a născut Garabet Ibrăileanu, critic, istoric și teoretician literar român (d. 1936)

Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos – d. 12 martie 1936, București), a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitențe, toată viața, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Școala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.

1895: A murit Franz Ernst Neumann, fizician și matematician, considerat fondatorul fizicii matematice (n. 1798)

1906: A murit Henrik Ibsen, dramaturg norvegian,  considerat părintele teatrului modern european (n. 1828)

Henrik Ibsen (n. 20 martie 1828 – d. 23 mai 1906) este un dramaturg norvegian, considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanții de seamă ai dramei de idei din literatura mondială.

După o adolescență marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din Bergan. Obținând o bursă de studii în Germania, a fost influențat de Søren Kierkegaard. Respins și neînțeles în propria țară, Ibsen a trăit timp de 27 de ani în străinatate, în Italia și Germania , în principal la Roma, revenind la Oslo în anii 1890. Paradoxal, după o viață petrecută în exil, a primit funeralii de stat. Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricțiile piesele “bine-făcute” ale epocii sale cu drame “naturaliste” scrise în limbajul cotidian, cum ar fi “O casă de păpuși” (1879). A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creația lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului , pasiunile personajelor si multe altele.

1908: S-a născut Hélène Boucher, pilot francez, deținătoare a mai multor recorduri mondiale (d. 1934)

1908: A murit François Coppée, poet și romancier francez (n. 1842)

1915: Primul Război Mondial: Italia a declarat război Austro-Ungariei.

1929: Este lansată prima animație Mickey Mouse cu sunet, „Copilul carnavalului”.

1934: Faimosul cuplul de gangsteri americani Bonnie Parker și Clyde Barrow au fost împușcați în apropiere de Bienville Parish, Louisiana, de către poliție.

 Bonnie Elizabeth Parker (1 octombrie 1910 – 23 mai 1934) și Clyde Chestnut Barrow (24 martie 1909 – 23 mai 1934) au fost doi răufăcători (tâlhari, hoți și asasini) din SUA în timpul Marii crize economice. Bonnie și Clyde au captat atenția presei americane și au fost considerați inamici publici între anii 1931 și 1934. Chiar dacă erau renumiți pentru jefuirea unor bănci, Clyde Barrow prefera să tâlhărească magazine mici și benzinării. Notabilitatea lor în folclorul pop american a crescut prin intermediul filmului lui Arthur Penn din 1967 numit Bonnie și Clyde.

1937: A murit John D. Rockefeller, industriaș american, fondatorul Standard Oil Company (n. 1839)

John D. Rockefeller (n. 8 iulie 1839 – d. 23 mai 1937) a fost un industriaș american și filantrop. El a fost fondatorul a Standard Oil Company, cea care a dominat industria de petrol și a fost primul mare trust de afaceri din SUA. Standard Oil a început ca un parteneriat în Ohio format de John D. Rockefeller, fratele său, William Rockefeller, Henry Flagler, Jabez Bostwick, chimistul Samuel Andrews și Stephen V. Harkness. În același timp în care kerosenul și benzina au devenit importante, bogăția lui Rockefeller a crescut, el devenind cel mai bogat om din lume și primul american care a avut mai mult de un miliard de dolari. Ajustând averea sa în funcție de inflație, el este adesea considerat ca fiind cea mai bogată persoană din istorie.

1942: După câteva zile de luptă, în războiul împotriva Uniunii Sovietice 1941-1945, armata germană (Wehrmachtul) reușește în cea de-a doua bătălie de la Harkov să încercuiască complet Armata Roșie în Harkov. Capitularea are loc la data de 28 mai.

 1942: S-a născut Gabriel Liiceanu, eseist și filosof român.

1945: Guvernul german este destituit din funcție de către aliați, după care este închis.

1945: Al Doilea Război Mondial: Heinrich Himmler, șeful SS, se sinucide cu cianură în timp ce se afla în custodia Aliaților.

 Heinrich Luitpold Himmler (n. 7 octombrie 1900, München – d. 23 mai 1945, Lüneburg) a fost un criminal de război nazist și important colaborator al lui Adolf Hitler. Himmler a fost comandantul organizației partinice rasiste SS (Schutzstaffel) și unul dintre liderii naziști de prim rang ai Germaniei naziste. În preajma capitulării Germaniei, Himmler l-a avut ca șef numai pe Hitler în ierarhia politico-administrativă a statului. Având gradul de „Reichsführer-SS” (comandantul suprem al SS-ului), Himmler era concomitent șeful SS-ului și al Poliției Secrete de Stat, poliția politică cunoscută cu numele abreviat Gestapo. Ca fondator și comandant al lagărelor de concentrare naziste și al unităților SS operative Einsatzgruppen înființate pentru a lichida victimele regimului în teritoriile ocupate, Himmler a avut răspunderea supremă pentru exterminarea a milioane de oameni inocenți, care, potrivit ideologiei oficiale și convingerilor lui, nu „meritau să trăiască”. (Expresia în acest sens, „lebensunwertes Leben”, a apărut oficial la începutul regimului în contextul eutanasierii celor cu boli genetice, malformații congenitale și disfuncții cerebrale ireversibile). Himmler era un adept și promotor fanatic al ideologiei naziste de exterminare, în cadrul așa-zisei „soluției finale” („Endlösung”), a populațiilor considerate de ideologia nazistă ca „rase inferioare”. În 1945, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, Himmler a încercat să negocieze cu Aliații occidentali capitularea Germaniei, cerând ca el să nu fie judecat și inculpat ca lider nazist. La două săptămâni după capitularea Germaniei, Himmler a fost arestat de o unitate militară britanică și, la 23 mai 1945, s-a sinucis în timpul unei examinări medicale, strivind între dinți o capsulă cu cianură de potasiu.

1949: Consiliul Parlamentului vest-german (Bundesrat) s-a întrunit și a declarat în mod oficial formarea Republicii Federale Germane.

 1951: S-a născut Anatoli Karpov, jucător rus de șah.

 1958: S-a născut Thomas Reiter, ofițer în aviația germană și astronaut.

1979: De la această dată la fiecare al cincilea an, pe 23 mai, este ales Președintele Germaniei:

– 1979, al 5-lea președinte federal, Karl Carstens (CDU)

– 1984, al 6-lea președinte federal, Richard von Weizsäcker (CDU)

– 1989, din nou președintele federal, Richard von Weizsäcker (CDU)

– 1994, al 7-lea președinte federal, Roman Herzog (CDU)

– 1999, al 8-lea președinte federal, Johannes Rau (SPD)

– 2004, al 9-lea președinte pederal, Horst Köhler (CDU)

– 2009, al 9-lea președinte federal, Horst Köhler, este reales

1992: Procurorul italian Giovanni Falcone a murit, împreună cu soția lui și a trei bodyguarzi, pe autostrada A29, după ce mașina cu care călătorea a fost aruncată în aer de o bombă care fusese plasată într-un șanț săpat pe marginea drumului. Falcone a luat lupta împotriva Cosei Nostra din Sicilia.

Giovanni Falcone (n. 18 mai 1939, Palermo – d. 23 mai 1992, Capaci) a fost un magistrat Italian specializat în instrumentarea delictelor Cosa Nostra.

Povestea vieții sale este similară cu cea a celui mai bun prieten al lui, Paolo Borsellino. Ambii proveneau dintr-un cartier sărac al orașului Palermo, au avut cariere ca magistrați Anti-mafia, și au avut aceeași tristă soartă: au fost uciși (la mai puțin de două luni diferență) în atacuri cu bombe în anul 1992. Ca recunoaștere a eforturilor lor în procesele anti-mafia, ei au fost numiți “eroii ultimilor 60 de ani” în numărul din 13 noiembrie 2006 al revistei Time Magazine. Falcone a fost unul din principalii organizatori ai Procesului Maxi care a început pe 10 februarie 1986 și s-a terminat pe 16 decembrie 1987. Din 474 mafioți acuzați inițial, 360 au fost condamnați pentru crime grave, inclusiv 119 in absentia. Unul din cei mai importanți factori în proces a fost mărturia lui Tommaso Buscetta, primul mafiot sicilian care a devenit informator. Cu Falcone a preferat Buscetta să vorbească atunci când a denunțat secretele Mafiei, pentru că, după cum însuși Buscetta a susținut ulterior, în timp ce alți magistrați și detectivi l-au luat de sus, Falcone l-a tratat cu respect.

Falcone a fost ucis împreună cu soția sa, Francesca Morvillo (ea însăși magistrat), și trei polițiști: Rocco Di Cillo, Antonio Montinaro, Vito Schifani, în Capaci pe autostrada dintre Aeroportul Internațional Palermo și orașul Palermo pe 23 mai 1992. Mașina în care călătorea a fost aruncată în aer de o bombă care fusese plasată într-un șanț săpat pe marginea drumului. Când a trecut peste bombă, conducea cu aproximativ 160 km/h. Crima a fost pregătită de Salvatore Riina ca răzbunare pentru condamnarea de către Falcone a zeci de mafioți în Procesele Maxi. În operațiunile anti-mafia ce au urmat morților lui Falcone și Borsellino, Riina a fost arestat și acum execută o condamnare la închisoare pe viață pentru uciderea celor doi magistrați, precum și pentru alte crime. Alt mafiot condamnat pentru uciderea lui Falcone este Giovanni Brusca, un asociat de-al lui Riina care a recunoscut că a detonat explozibilii. Aeroportul Internațional Palermo este cunoscut și sub numele Aeroportul Falcone-Borsellino în onoarea lui Giovanni Falcone și Paolo Borsellino.

1995: A fost prezentat publicului limbajul de programare Java.

 Java este un limbaj de programare orientat-obiect, puternic tipizat, conceput de către James Gosling la Sun Microsystems (acum filială Oracle) la începutul anilor ʼ90, fiind lansat în 1995. Cele mai multe aplicatii distribuite sunt scrise in Java, iar noile evolutii tehnologice permit utilizarea sa si pe dispozitive mobile gen telefon, agenda electronica, palmtop etc. In felul acesta se creeaza o platforma unica, la nivelul programatorului, deasupra unui mediu eterogen extrem de diversificat. Acesta este utilizat in prezent cu succes si pentru programarea aplicatiilor destinate intranet-urilor.

1995:  Deputaţii au adoptat, cu 182 de voturi pentru şi 98 împotrivă, Legea caselor naţionalizate.

2000: Pentru prima oară în lume, regizorul german Peter Stein a realizat o versiune integrală a celor 12.111 versuri din “Faust” de Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), într-un spectacol de 21 de ore, special creat pentru Expoziţia universală Expo-2000 Hanovra.

2001: A încetat din viaţă Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceauşescu (n. 1928).

2006: Guvernul de la Paris a aprobat proiectul de lege privind ratificarea Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană.

2006: A încetat din viaţă scriitorul Iordan Chimet, autorul unor apreciate eseuri şi cărţi pentru copii: “Închide ochii şi vei vedea Oraşul”, “Eroi, fantome, şoricei”, “Câte-o gâză, câte-o floare, câte-un fluture mai mare” (n. 18 noiembrie 1924).

2007: Delegaţia Permanentă a PNL a respins propunerea Organizaţiei Bucureşti, condusă de Ludovic Orban, de ieşire a partidului de la guvernare.

2008: Naţionala de handbal feminin a Norvegiei a câştigat, pentru prima dată în istoria sa, finala Jocurilor Olimpice, în faţa campioanei mondiale Rusia, de care a dispus cu scorul de 34-27 (18-13).

2008: Rusia a semnat un contract în domeniul nuclear cu China, pentru extinderea unei uzine de îmbogăţire a uraniului şi furnizare de combustibil.

SĂRBĂTORI:

ZIUA MONDIALĂ A BROAȘTELOR ȚESTOASE