Domnule profesor, anul acesta se împlinesc 175 și respectiv, 100 ani de la naștere și trecerea în nefiinţă a regelui Carol I. Dvs ați lansat recent volumul „Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877-1914”, care vine să completeze celelalte două cărți închinate regelui Carol I, respectiv „Carol I – corespondență personală” și „Carol I și politica României”. De unde vine această pasiune pentru această personalitate a istoriei naționale?
Mai întâi se impun câteva precizări: volumul „Carol I – corespondența personală”, lansat de editura Tritonic în toamna lui 2005 cuprinde scrisorile personale ale regelui, aflate în Fondul Casei Regale de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, scrisori adresate de rege membrilor familiei sale – tatăl, Prinţul Karl Anton, sora, Maria de Flandra, fratele Friedrich (Fritz), soţia regelui, Elisabeta, prinţului moştenitor Ferdinand şi soţiei sale Maria, ş.a. Acest volum reprezintă anexa lucrării mele de doctorat, pe care am susţinut-o la Universitatea din Bucureşti la 8 decembrie 2004, şi pentru care am primit calificativul Magna Cum Laude. Din motive pur comerciale – se sconta pe un interes deosebit al publicului, şi chiar aşa a fost – anexa a văzut lumina tiparului înaintea tezei propriu zise, „Carol I şi Politica României”, publicată la editura Paideia în 2007 şi care reprezintă o analiză a acestor scrisori în contextul istoriei româneşti şi europene din acea perioadă (1878 -1912). Am publicat o a treia lucrare „Scrisorile regelui Carol I din arhiva de la Sigmaringen 1878 – 1905”, tot la editura Paideia, în 2011, şi care, aşa cum se precizează în titlu, ne prezintă scrisorile monarhului aflate în arhiva familiei princiare din micul oraş natal al regelui; sunt în principal scrisori adresate fratelui său mai mare, Leopold, general în armata germană, şi mamei sale, Josephine, născută ca mare ducesă von Baden. „Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877-1914”, tot la editura Paideia, urmează să fie o colecţie de cinci volume cuprinzând acele rapoarte diplomatice care ne prezintă discuţiile diplomaţilor austro-ungari, dar şi germani, cu regele Carol I şi de asemenea rapoartele care îl au ca obiect pe rege.
Regele Carol I
De ce regele Carol I? Pentru că era o personalitate ocultată pe vremea regimului comunist, prezentat ca unealta docilă a burghezo-moşierimii exploatatoare etc. Bun, chiar dacă era adevărat, dar de ce să nu dai măcar o poză a regelui? Puteţi să vă imaginaţi că în 1977 s-au publicat mai multe lucrări despre Războiul de Independenţă de la 1877 şi doar în una apare o fotografie a principelui, dar în „calitatea sa de comandant al trupelor ruso-române care asediau Plevna.” În rest, se prezentau pozele tuturor personalităţilor epocii – ţarul Alexandru al II-lea, Osman Paşa, generalii ruşi şi români – dar nu regele. Sigur că nu se permitea atunci publicarea nici unei poze a nici unuia dintre regii noştri sau a prim-miniştrilor celebri, precum Ion C. Brătianu sau Ion I. C. Brătianu sau Iuliu Maniu etc.
Îmi amintesc foarte bine că nu aveam încă opt ani, era la începutul anului 1970, când m-am îndrăgostit de manualele vechi de istorie găsite prin casă, iar când am început să le vorbesc despre regii României părinţilor mei, aceştia s-au îngrozit! Mi-au confiscat imediat cărţile respective, mi-au spus că dacă vreau să fiu băgat la puşcărie – eliberarea deţinuţilor politici avusese loc abia cu şase ani în urmă – bătut bine de tot şi ţinut doar cu apă şi cu pâine uscată, atunci cea mai sigură metodă era să mai povestesc şi la alţii ceea ce le povestisem lor. Vă daţi seama ce savoare extraordinară, ce gust al fructului oprit, au căpătat de atunci cărţile de istorie. A doua zi am primit cadou „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri pâna azi” a lui Constantin şi Dinu C. Giurescu, scrisă în „spiritul documentelor de partid şi de stat”. Acesta trebuie să fie motivul pentru care în toţi anii care au urmat nu prea am mai putut să citesc altceva decât istorie şi romane istorice.
Când, la 35 de ani, terminam ca şef de promoţie Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti – terminasem în 1991 şi Facultatea de Chimie Industrială – şi trebuia
să-mi aleg tema lucrării de licenţă, am optat pentru regele Carol I, de fapt a fost „Tinereţea regelui Carol I”, şi de atunci îl tot studiez…
Pe parcursul documentării acestor lucrări ați întâmpinat dificultăți? Dacă da, care au fost acestea și cum ați reușit să le depășiți?
Cea mai mare dificultate, şi care părea într-adevăr insurmontabilă, era scrisul pe cât de ordonat, pe atât de mărunt al regelui. Când am văzut prima oară o scrisoare nu puteam să crede că aşa ceva era un scris. Ce era de făcut? Regele publicase din 1892 până prin 1902 patru volume de memorii, iniţial în limba germană, apoi în traducere franceză şi română. În aceste memorii erau reproduse (cu mici lipsuri marcate prin puncte de suspensie, mă înţelegeţi, era vorba de pasaje care ar fi putut să ofenseze pe monarhii marilor puteri) multe din scrisorile regelui către membrii familiei sale. Am luat acele scrisori, aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, le-am comparat cu textul tipărit şi aşa, încet-încet, i-am învăţat scrisul. A mai fost foarte greu de găsit o editură unde să-mi public teza propriu-zisă Carol I şi politica României, dar până la urmă am descoperit editura Paideia şi pe cel mai măreţ şi mai extraodinar promotor al culturii care este directorul acesteia, dl. prof. univ. dr. Ion Bănşoiu, şi toate s-au rezolvat cum doar în basme se mai întâmplă.
Sigur că ar fi trebuit ca volumele de documente – scrisori şi rapoarte – să fie publicate de Editura Academiei, pentru că regele Carol I a fost vreme de 48 de ani preşedintele de onoare al Academiei Române, dar… De atâţia ani ne-am dezobişnuit să ne mai mirăm de ceva.
Cărțile de istorie ne spun că regele Carol I a avut cea mai lungă domnie din istoria României, fiind totodată emblema unei perioade în care a fost obținută Independența României, economia a fost redresată, iar statul a fost dotat cu o serie de instituții specifice. Care este percepția dvs. asupra personalității lui Carol I?
Regele Carol I nu a inventat nimic, ci a instaurat în România un sistem politic după chipul şi asemănarea elitelor care îl chemaseră în ţară, un sistem politic inventat de politicienii români şi care cu siguranţă nu se studia la cazarma Regimentului 2 de Dragoni ai Gărzii Regale prusiene de unde fusese adus în mai 1866 tânărul căpitan, dornic să joace un rol în istoria Europei. Regele a legitimat prin prezenţa sa clasa politică românească, al cărei produs a fost. Regele şi-a asumat cu mare demnitate şi desăvârşită eleganţă acest rol impus, şi-a asumat în egală măsură laudele şi insultele pe care le merita elita politică românească. A instaurat «rotativa guvernamentală» sau «dictatura alternativă a şefilor de partide» după expresia lui Constantin Argetoianu, pentru că aşa o doreau şefii de partide şi astfel suveranul a reuşit o performanţă unică în istoria politică: aceea de a mulţumi toate taberele. Urmaşii săi nu au mai făcut la fel: Ferdinand i-a încredinţat toată puterea lui Ionel Brătianu care venea şi pleca de la guvernare când voia el, Carol al II-lea a încercat să-şi însuşească el toată puterea politică, iar rezultatul a fost un dezastru fără precedent, regele Mihai a fost dominat de doi dictatori care au domnit sub girul unor puteri străine: Ion Antonescu şi Petru Groza.
Incoronarea regelui Carol (10 mai 1881)
Să ne amintim de ce boierimea l-a adus pe Carol I în România: pentru a garanta faptul că niciodată nu se va mai face vreo expropriere precum cea a lui Alexandru Ioan Cuza. De aici formularea art. 19 din Constituţia de la 1866: «Proprietatea este sacră şi inviolabilă, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi numai cu o justă şi dreaptă despăgubire» ceea ce ştim de la Revoluţia franceză de la 1789. Dar textul românesc continuă: «Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărare a ţării.» Aşadar cine nu se încadra în categoriile mai sus menţionate nu mai putea fi expropriat. Sigur că lucrurile nu au rămas aşa pentru eternitate: parlamentul de la Iaşi din iunie-iulie 1917 a trebuit să modifice acest articol pentru a da posibilitatea realizării unei noi reforme agrare, aşa cum şi-o doreau ţăranii soldaţi din tranşeele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
Care fost rezultatul concret al stabilităţii politice create de acest sistem politic? România a fost ţara cea mai împrumutată din Europa: România a primit, în principal din Germania şi Autro-Ungaria – ne-o spune istoricul economiei româneşti, dl Victor Axenciuc – 2,4 miliarde franci aur (la 3 franci şi zece centime gramul de aur) deci de opt ori valoarea tezaurului de trei sute de milioane de franci aur, sau 93 de tone de aur, depus la Moscova în 1916 -1917. Din această sumă România plătit şase sute de milioane (deci de două ori tezaurul de la Moscova). A rămas o datorie de 1,8 miliarde franci aur (de şase ori valoarea tezaurului de la Moscova) datorie care s-a şters la 14/27 august 1916 când România a intrat în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, adică a celor care ne împrumutaseră!
Să ne gândim că în aceeaşi perioadă Rusia imperială a primit de la Franţa împrumuturi în valoare de 12 – 13 miliarde franci aur, deci de cinci ori mai mult decât România, populaţia României fiind de 14 -15 ori mai mică decât cea a Rusiei.
Sigur că doar 20% din România a beneficiat de pe urma acestor împrumuturi şi importuri, mai precis procentul de populaţie urbană românească, şi cu aceşti bani s-au modernizat în stil occidental Capitala şi oraşele României, în vreme ce lumea rurală – 80% din populaţie – a rămas undeva la începuturile Evului Mediu sau pe vremea dacilor şi romanilor judecând după ceea ce ne-au lăsat artiştii fotografi ai epocii. De ce? Pentru că aceasta fost voinţa elitei politice româneşti.
Prima dvs. carte a purtat titlul „Carol I – Corespondența personală”. Cum este reflectată personalitatea regelui Carol în aceste scrisori?
Regele Carol I ni se înfăţişează aşa cum a vrut el să rămână în amintirea noastră: un om profund religios, un bun catolic, un om de o moralitate desăvârşită, monahală am putea spune, om al datoriei mai presus de orice, apărător hotărât, sfidător chiar, al intereselor româneşti dar la fel de devotat patriei de unde venise, adică Germaniei. Nimeni nu i-a contestat vreodată aceste calităţi morale. Stilul scrisorilor este sobru şi concis, de o regească simplitate, precum al lui Iulius Caesar în De bello gallico.
În ce relații se afla cu ceilați membri ai familiei sale (Hohenzollern-Sigmaringen)? Este adevărat că avea o atitudine distantă față de soția sa, regina Elisabeta?
Toţi cei care au citit scrisorile, specialişti sau oameni obişnuţi, de pildă cea care a fost multă vreme dactilografa mea, dna Maria Chitaru, au fost frapaţi de afecţiunea cu totul specială, de dragostea şi duioşia pe care regele o avea pentru părinţii şi fraţii săi şi mai ales pentru sora sa.
Emoţionante sunt rândurile în care suveranul îşi exprimă dorul de casa de unde venise, şi dacă n-ar fi fost atât de sobru şi ar fi avut ceva mai mult talent literar ar fi scris pagini splendide despre dorul de acasă, precum poetul Ovidius, exilat cândva pe ţărmurile Pontului Euxin.
Cum a devenit regele Carol român? Care au fost acțiunile prin care monarhul și-a câștigat simpatia românilor astfel încât aceștia să îl perceapă ca pe un conducător de-al lor?
Să ne audă oricare din contemporanii regelui ar zâmbi amar. Carol I nu a devenit niciodată român, căci s-a refuzat defectelor pe care şi le asumau de obicei românii din acea epocă: superficialitate, lipsă de punctualitate, de moralitate în căsnicie etc. Nu vreau să supăr pe nimeni şi nu sunt eu cu nimic mai bun. A fost însă un diplomat german, în bune relaţii cu Titu Maiorescu, contele Anton Monts, care a scris în memoriile sale, apărute în 1932, că «regele mergea totuşi prea departe în conivenţa sa cu gaşca politică ce se afla la momentul respectiv la guvernare şi îi lăsa pe toţi să fure şi să părăduiască după pofta inimii.»
Trebuie să precizăm că pentru regele Carol I sintagma aceasta «românii» sau «ţara» – pe cea din urmă regele o utilizează cel mai des, pe prima foarte rar şi cu sens depreciativ – deci «ţara» înseamna se reducea pentru el la parlamentari, miniştri şi ofiţerii armatei. Atât. Despre ţărani vorbeşte doar atunci când aceştia se răsculau, iar ceea ce scrie despre răscoala din 1888 ne îngrozeşte : «Ţăranii au respect pentru gloanţele de război »
Din acest motiv a câştigat simpatia celor pe care el îi numea români, adică a politicienilor, lăsându-i pe rând să conducă ţara aşa cum le plăcea lor. Nu vreau să-i vedeţi pe liderii liberali sau conservatori ca pe nişte corupţi, dar când venea vorba despre clientela lor politică atunci deviza «Nimic pentru mine, totul pentru ţară» căpăta conotaţii în niciun caz patriotice.
Continuarea articolului o puteți citi AICI
Interviu realizat de Mihăiță ENACHE