PROCESUL OPTANȚILOR UNGURI

România este patria noastră şi a tuturor românilor.
E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.
(Barbu Ştefãnescu Delavrancea)

Transilvania este țara prin excelență a strămoșilor poporului român, dacii, care și-au avut, între hotarele ei, centrul puterii lor și capitala statului lor în epoca războaielor cu romanii. Este apoi parte esențială a provinciei romane Dacia, care de asemenea și-a avut aici capitala, precum și sediul celor două legiuni. Locuită necontenit în cursul perioadei prefeudale de urmașii daco-romanilor, adică de străromâni, Transilvania este patria primului voievod român atestat de izvoarele istorice, voievod care opune rezistență armatelor năvălitorilor unguri. Aici amintesc documentele medievale pentru întâia dată ”țara românilor”. Întocmai după cum, din cuprinsul ei, iau naștere marile râuri care străbat spațiul carpato-dunărean, tot așa, necontenit, de-a lungul secolelor, din ea se revarsă preaplinul populației românești, trecând munții spre miazăzi, spre răsărit și spre miazănoapte. Pusă în valoare de munca stăruitoare, bimilenară a poporului nostru, Transilvania este pământ tipic românesc. Românii sunt primii locuitori pe care-i amintește istoria în Transilvania, locuitori autohtoni, fii ai pământului ei, ”noi suntem de aici” cum spun țăranii români din partea locului; românii formează majoritatea covârșitoare a populației Transilvaniei, alături de ei trăind aici și un număr de unguri, secui, sași și șvabi. Prin munca lor necontenită, îndârjită, locuitorii Transilvaniei au făcut să rodească pământul, scoțându-i la lumină bogăția. De mii de ani semănăm și secerăm, creștem turme de vite, săpăm vița de vie, facem iazuri și scoatem din adâncul pământului sare, aur și păcură. Pe temeiul tuturor acestor fapte, este normal, deci ca unitatea firească, de nezdruncinat, a Transilvaniei cu întregul pământ românesc să-și fi căpătat o consacrare internațională repetată, mai întâi prin Tratatul de pace de la Trianon (1920), apoi acela de la Paris (1947). Astfel scria Constantin C. Giurăscu în cartea sa, Transilvania în istoria poporului român.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu Tratatul de la Lausanne).

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată “Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată “Interesele Ungariei în afara Europei“, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste 3,3 milioane de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Ca urmare a acestui Tratat, una dintre problemele politicii externe româneşti care a ţinut capul de afiş în perioada interbelică a fost aşa numita “afacere a optanţilor”. “Optanţii” erau acei cetăţeni ai fostei Austro-Ungarii care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta pentru cetăţenia ungară.

Concret, procesul optanţilor unguri a fost fabricat de latifundiarii maghiari şi de cercurile reacţionare şi revizioniste de la Budapesta în urma exproprierii, conform reformei agrare din 1921, aplicată de autorităţile române obiectiv proprietăţilor marilor moşieri unguri din Transilvania, care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară. Trebuie menționat faptul că problema “OPTANŢILOR UNGURI”, a apărut în temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti privitoare la Reforma Agrară din 1921, interpretare care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare şi Tratatul de la Trianon.

Între anii 1918 – 1921 a avut loc în România o amplă reformă agrară, în urma căreia au fost împroprietăriți și 206.265 de cetățeni români aparținind minorităților naționale, dintre aceștia 46.069 fiind maghiari. Cu prilejul aplicării acestei reforme, s-a creat o altă problemă, cea a “optanților”, adică cei aproximativ 260 de mari proprietari din Transilvania care au optat pentru cetățenia maghiară și care, conform legii agrare din România, au fost expropriați. Aceștia au acuzat statul roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au cerut sa fie exceptați de la aplicarea legii. Partidul Maghiar, susținut de guvernul de la Budapesta, a desfășurat o amplă campanie în străinătate în problema optanților, susținând că guvernul român nu respecta prevederile Tratatului minorităților și pe cele ale Tratatului de la Trianon. Aceasta chestiune a ajuns și la Societatea Națiunilor și la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. De fapt, sub pretextul acestei probleme a optanților, Partidul Maghiar și guvernul de la Budapesta încercau să acrediteze pe plan internațional ideea că exista o “problemă a Transilvaniei”, rămasă nerezolvată de Tratatul de la Trianon.

Așadar, în conformitate cu Legea de expropriere română din 30 iulie 1921, au fost expropriați – printre alții – și un număr de optanți unguri, care se aflau în străinătate. S-a spus însă, că legea agrară era imposibil de respectat în fapt, fiindcă pe de o parte se cere prezența în țară, iar pe de alta, Tratatul de la Trianon prevedea că cei care optează pentru naționalitate ungară trebuie să părăsească țara. Da, desigur; numai că se uită un lucru: legea cerea prezența în țară de la 1 decembrie 1918 până în iulie 1921, pe când tratatul cerea părăsirea teritoriului în termen de un an, începând de la 23 iulie 1921, adică de la ratificare. Între prezența obligatorie în țară și constrângerea de părăsirea ei se poate ușor vedea că nu este nicio legătură, termenul de strămutare începând abia după ce expirase deja cel al Legii Agrare. Legea din 1921 în articolul 2 mai prevedea că ”Exproprierea atinge proprietatea fără privire la calitatea proprietarului, capacitatea lui juridică sau caracterul imobilului expropriat.” Prin dispoziția exproprierii absenților, se expropriază însă 272 de absentiști și din numărul infinit al expropriaților aceștia, găsesc să se plângă. Guvernul ungar le sprijină cererea și-n numele absenteiștilor începe lupta.

Guvernul ungar se baza pe articolul 63 din Tratatul de la Trianon, care dispunea că optanții au dreptul să-și păstreze imobilele din România, adică să nu fie lichidate sau confiscate. Care era însă interpretarea Ungariei asupra acestui text: pe temeiul unor principii curioase de drept internațional, dar eludând intențiile tratatului, ea pretinde că proprietatea străinilor în general și a supușilor săi – în special – ar fi fost transferată celorlalte state cu obligațiunea perpetuă și absolută, de a nu le atinge niciodată. Se pretindea, cu alte cuvinte, că Statul Român, atingând cu exproprierea și pe supușii unguri, a violat Tratatul de la Trianon, întrucât acesta prevedea în articolul 63 o situație excepțională și de privilegiu pentru optanții unguri; adică exproprierea putea să afecteze oricât pe cetățenii români, dar n-avea dreptul să se atingă de proprietatea optanților.

În conformitate cu principiile de drept internațional, s-a acordat, prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), locuitorilor fostei monarhii – în masă – de plin drept și cu pierderea naționalității ungare – naționalitatea respectivă a Statului care dobândește teritoriul fostei monarhii Austro – Ungare. Prin articolul 63, însă, se aducea o excepție la această dobândire colectivă de naționalitate, prevăzându-se că: ”Persoanele mai mari de 18 ani…, vor avea facultatea, în cursul unei perioade de un an de la punerea în vigoare a tratatului…” să opteze pentru naționalitatea veche. În urma acestei dispozițiuni au și optat unii, preferând să-și păstreze naționalitatea ungară. În secțiunea IV a aceluiași Tratat, sub titlul: Bunuri, drepturi și interese, articolul 232, litera b, se spune: ”Sub rezerva dispozițiunilor contrarii cari ar putea să rezulte din prezentul Tratat, Puterile aliate sau asociate își rezervă dreptul de a reține și de a lichida toate bunurile, drepturile și interesele cari aparțin de la data punerii în vigoare a prezentului tractat, supușilor fostului regat al Ungariei sau unor societăți controlate de ei și cari se găsesc pe teritoriul lor…” etc. ”Lichidarea va avea loc conform legilor Statului aliat sau asociat interesat, iar proprietarul nu va putea să dispună de aceste bunuri, drepturi și interese, nici să le greveze cu vreo sarcină, fără consimțământul acestui Stat.”

Pe de altă parte, soluția definitivă a problemei transilvănene consta în reîntregirea Ardealului sub stăpânire românească, în limitele fixate prin Tratatul de la Trianon. Întregul Ardeal de la Trianon este românesc și trebuie să rămână românesc. (…) Nu trebuie să uităm că Transilvania românescă înseamnă sfârșitul unei lupte de aproape un mileniu, iar destrămarea ei este rezultatul unei situațiuni excepționale de război în totul similară situațiunilor care au dat naștere desmembrării celorlate state din Europa Centrală și Balcani. După unire, marele om de stat Nicolae Titulescu a cerut în repetate rânduri Ungariei să uite trecutul de sterile învrăjbiri, peste care Adunarea plebiscitară de la Alba Iulia așezase lespedea grea a voinței unui neam întreg de a trăi liber pe pământul românesc al Transilvaniei.

Legea agrară din 1921, atunci când dispune exproprierea integrală, consideră în această categorie și proprietățile care – în trecut – au fost multă vreme arendate, ca un ecou sacționar al acelora care au prilejuit revoluția de la 1907 și proasta stare a țăranilor, prin neglijența cu care și-au părăsit fondurile în mână arendașilor abuzivi; și ca o consecință a principiului utilității sociale, după care proprietatea involvă anumite obligații, nerespectate de unii dintre cei care o suportă. De asemenea, când ea izbește cu aceeași măsură pe absenteiști, nu face decât să sancționeze pe aceia care în prezent o părăsesc, fără a-și îndeplini sarcinile de proprietate care impun legătura permanentă cu fondul. Problema absenteismului e veche. Cu date statistice impresionante, se arăta încă de la 1857 că marii proprietari din Franța nu pricep că ”proprietatea dă drepturi, dar impune și datorii.” La 1902, Flour de Saint – Genis recomanda: ”În locul legilor neputincioase și insituțiilor costisitoare, să înoim mai bine obiceiurile noastre rurale. Absenteismul a fost plaga celor două secole din urmă; el a fost moda veacului XIX și desființarea lui însemna salvarea celui care începe.” Autorul citează o scrisoare a lui Bussy-Rabutin, răspuns la tânguirea d-nei de Sevigne, că nu-i rentează pământurile: ”Faitez-vous exiler, belle cousine, vous y gagnerez” și se întreabă – cu drept cuvânt: ”Cine este cel mai vinovat, țăranul care se expatriază sau proprietarul care dezertează? Nu sunt ei declasații agriculturii, acești proprietari cară nu văd în posesiunea unui domeniu de cât o ocazie de vilegiatură – sau un mijloc de influență electorală?” Într-adevăr, regimul absenteismului provoacă intervenția unui mijlocitor între proprietari și țărani. De ce sunt capabili acești intruși, mai bine decât oricine o știm noi, românii, pentru că revolta de la 1907 a pornit în contra arendașilor monopolizatori. De aceea, o repetăm, dispoziția legii agrare consacră un principiu sprijinit nu numai pe opinia economiștilor și pe noua concepțiune a proprietății, dar chiar pe experiența trecutului nostru agrar.

Structura proprietăţii funciare în Transilvania nu reprezenta după Primul Război Mondial numai o expresie a exploatării sociale, ci era dublată de o alta, cu caracter naţional: în 1919, populaţia de naţionalitate română stăpânea doar 30% din pămînt, deşi reprezenta peste 53 % din populaţia Transilvaniei. În aceste condiţii, o reformă agrară care să ducă la împroprietărirea ţăranilor săraci şi să restrângă din drepturile marilor proprietari era mai mult decât necesară, iar Titulescu are meritul de a fi luptat pentru această reformă şi pentru drepturile ţăranilor săraci şi oprimaţi, deşi el însuşi era unul din marii proprietari funciari ai României, iar reforma îl lovea direct. Trebuie de asemenea menţionat rolul său, alături de Ioan Cantacuzino, în semnarea la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon cu Ungaria prin care era trasată frontiera occidentală a României şi prin care era recunoscut dreptul la libera conservare a bunurilor pe care maghiarii le posedau în România.

Încă de la început, guvernul de la Budapesta se face purtătorul de cuvânt al celor  expropriaţi legal în Transilvania, intervenind la diferite organisme internaţionale pentru a contesta reforma, întrucât se considera că încalcă prevederile Tratatului de la Trianon şi că era totodată o încercare de a ruina proprietării funciari maghiari din Transilvania. De fapt, după cum însuşi Titulescu a subliniat, cazul optanţilor reprezenta o încercare de revizuire teritorială, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul comunităţilor româneşti pentru ca aceştia să poată gândi: „viaţa e mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă.”

Articolul complet îl puteți citi AICI

Alice Diana BOBOC