Pentru Patrie! Prizonierii români în lagărele germane în anii Primului Război Mondial

În anul 1916, după o neutralitate de doi ani, România a declarat război Austro-Ungariei. Obiectivul care a stat în spatele acestei decizii a fost realizarea unirii Ardealului cu patria mama. Un deziderat care a mobilizat întreaga populație a țării, indiferent de pregătirea sa, pornind de la rege, regină, politicieni, armată și până la țăranii care se aflau la muncile câmpului. România avea nevoie de ei. Ei și-au făcut datoria față de țară ireproșabil. Nume ca Eremia Grigorescu, Ecaterina Teodoroiu ori Constantin Mușat sunt exponentul sintagmei Totul pentru țară! Ei au făcut sacrificiul suprem pe câmpurile de luptă într-un război inegal. Astfel, pe lângă teritoriul ocupat, distrugerile și pierderile de vieți omenești provocate României, armata germană a capturat un număr impresionant de soldați români: 43.000. Un sfert dintre aceștia aveau să moară din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuși în timpul prizonieratului. Teoretic, aceștia ar fi trebuit să rămână veșnic în memoria neamului din care se trag și pentru care au plecat la luptă. Din păcate, nu s-a întâmplat așa. N-au avut parte de onoruri postume și nici măcar de o lumânare aprinsă la căpătâiul mormântului…

Prizonierii de război au constituit pentru autoritățile germane o problemă serioasă încă de la începutul Primului Război Mondial, când acestea s-au confruntat cu un număr neașteptat de prizonieri. Astfel, numai în septembrie 1914, au fost capturați un număr de 125.050 de soldați francezi și 94.000 de soldați ruși. Pentru a rezista condițiilor meteo extreme, aceștia erau nevoiți să doarmă prin grajduri sau corturi ori își săpau gropi pentru a se adăposti, însă uneori, când situația o cerea, autoritățile germane dispuneau rechiziționarea școlilor, hambarelor, precum și a altor adăposturi pentru prizonieri. Merită menționat faptul că taberele de prizonieri de război erau amplasate pe lângă orașele din apropiere, decizie deloc inspirată dacă stăm să ne gândim la faptul că foștii combatanți sufereau de holeră și de tifos, iar riscul de contaminare a populației civile cu aceste boli era foarte mare.

Soldații români capturați de către armata germană în luptele de la Turtucaia, de pe Argeş şi de pe alte câmpuri de bătălie, au fost închiși în cel puțin 172 de lagăre de pe teritoriul Germaniei. Aceasta a fost concluzia investigațiilor întreprinse de Crucea Roșie Română în anul 1919, când a fost analizată corespondența trimisă în țară de către prizonierii români. Astfel, din cei aproape 43.000 de militari români luați prizonieri de către forțele Triplei Alianțe, în jur de 20-25.000 de soldați au fost transportați ca prizonieri de război în zona Pomerania – Gdansk. Aici, încă de la începutul războiului germanii au amenajat patru lagăre de concentrare la Gdansk – Troyl (Przeróbce), Brodnica, Tuchel (Tuchola) și Czerk pentru a asigura forţă de muncă în întreprinderile industriale din această zonă a Germaniei. Până în urmă cu câțiva ani, despre soarta soldaților români încarcerați în aceste lagăre de prizonieri nu se știa mai nimic, cu excepția a câtorva date generale și statistice, publicate pe site-ul Oficiului Național pentru Cultul Eroilor (ONCE): www.once.ro.

În anul 2007, un cercetător polonez, prof. dr. Zbigniew Karpus, directorul Institutului de Relații Internaționale din cadrul Universității Nicolaus Copernic din Torun, a prezent în cadrul unui seminar organizat la Suceava de Uniunea Polonezilor din Romania sub genericul „Mai aproape unii de alții” rezultatele cercetărilor efectuate timp de câteva decenii în arhivele pomeriene și în Arhiva Centrală de la Bydgosycz pe tema lagărelor de concentrare în care au fost deportați de către armatele germane prizonierii din statele Antantei, intrate după anul 1920 în componența statului polonez, pâna atunci aflate sub stăpânire prusacă. Astfel, din cercetările efectuate de polonez rezulta faptul că la Gdansk au fost deținuți circa 7 – 8.000 de prizonieri ruşi şi câteva sute de alte naţionalităţi, printre care români, englezi şi francezi. Numărul prizonierilor români încartiruiţi la Gdansk a fost de peste 500 de militari, în principal prizonieri în grad de ofiţeri, lagărul menţinundu-și activitatea până la sfârşitul războiului, fiind amplasat în cartierul de lângă canalul portuar. Prizonierii locuiau în vapoare ancorate la mal și în barăci. Despre cei morţi aici nu avem încă nici o informaţie, ci numai despre prezenţa lor. Autorităţile din Gdansk în materie de martirologie nu mi-a răspuns încă la mesajele transmise, nota prof. dr. Nicolae Mareș într-un articol publicat pe tema prizonierilor de război români din lagărele germane, Urme ale unor eroi români pe teritoriul polonez. În ceea ce privește lagărul din Brodnica, prof. Zbigniew Karpus preciza faptul că acesta a fost repartizat pentru prizonierii cu grad de ofițer, autorităţile germane transferând în acesta unii prizonieri din citadela din Mainz. Statistic, era vorba de circa 650 de ofiţeri şi 200 de soldaţi de naţionalitate franceză, belgiană şi portugheză.

Aflate la polul opus, lagărele de prizonieri de la Tuchel și din Czersk, sunt locurile despre care se cunosc mai multe detalii legate de prezența și drama militarilor români în cadrul lor. Astfel, lagărul de la Tuchel (astăzi Tuchola) era amplasat la 3 kilometri est de orașul cu același nume (aflat în regiunea Kujawsko-Pomorskie din Polonia) pe șoseaua ce duce spre Swiecie, la circa 100 de kilometri de Gdansk. La nord, lagărul se învecina cu calea ferată Tuchel-Laskowice, pe care erau transportați prizonierii, cel mai probabil circa 20.000 de persoane și se întindea pe o suprafață de 37,5 hectare. La început, Tuchel a fost repartizat prizonierilor ruși, însă ulterior au fost aduși și soldații români capturați de armata germană pe diferite câmpuri de bătălie. Condițiile erau înfiorătoare:  prizonierii erau cazați în cele 200 de gropi sau bordeie, săpate de prizonieri, în care locuiau câte 180 de persoane. Pe lângă acestea mai existau şi barăci din lemn pentru comandamentul lagărului, respectiv alte 13 barăci din tablă ondulată, în care intrau câte 180 de prizonieri în fiecare din ele, plus 6 barăci alocate spitalului cu 360 de paturi. Potrivit documentelor de arhivă studiate de cercetătorul polonez Zbigniew Karpus în anul 1917 în lagărul din Tuchel au murit 2.471 de români: 393 în ianuarie, în februarie şi martie – 1.285, în aprilie – 383, în mai – 219, iar în lunile următoare, cu zecile. Printre aceștia s-a aflat și Ioan Pulpea, tatăl viitorului preot profesor doctor de teologie ortodoxă Ioan Rămureanu (1910-1988). Născut în anul 1884, acesta era de profesie agricultor şi a participat la luptele de la Rucăr şi Dragoslavele din judeţul Muscel contra armatei germane. În timpul retragerii armatei române în octombrie 1916, a fost luat prizonier în comuna Malul cu Flori din judeţul Dâmboviţa, şi închis în lagărul Tuchel, unde a murit în iarna anului 1917 la vârsta de doar 33 de ani. În anul 1920, o evidență realizată de către Societatea Cultul Eroilor, stabilea faptul că în lagărul de la Tuchel au murit un număr de 2.460 de prizonieri români, din diverse cauze: inaniție, frig și epidemii, majoritatea fiind înhumați în gropi comune alături de soldați ruși. Mormintele comune erau marcate prin cruci din lemn, prevăzute cu o placă metalică pe care erau inscripționate numele celor decedați. Comparat cu numărul prizonierilor ruşi – decedaţi în acelaşi lagăr (1.289), remarcăm tratamentul extrem de dur al nemţilor faţă de români. În celălalt lagăr, cel din Czersk, situat la nord de Tuchel, condițiile erau similare, dar cu un comandament german mult mai dur în raporturile cu prizonierii. Există mărturii că soldații români ajunși aici au fost tratați de nemți în mod bestial, fiind considerați „trădători” pentru neintrarea României în tabăra Puterilor Centrale. La tratamentul inuman s-au mai adăugat și condițiile climaterice nefavorabile în perioadele de toamnă și iarnă, caracteristice zonei respective, inclusiv faptul că prizonierii nu aveau posibilitatea de a primi pachete cu hrană din partea familiilor, ajutor care în acea perioadă constituia principalul mijloc de supraviețuire, nu doar pentru prizonierii români, ci și pentru toți ceilalți militari captivi. Acestor factori li s-au adăugat condițiile sanitare extrem de precare care au favorizat declanșarea epidemiilor de boli infecțioase precum tifosul, tetanosul și dizenteria, boli care făceau ravagii în Europa acelor ani și care au condus la o mortalitate dintre cele mai mari în rândul prizonierilor de război români.

În anul 1920, în baza prevederilor Tratatului de la Versailles, lagărul de prizonieri de război de la Tuchel a intrat sub administrarea autorităților poloneze, situație în care vechea tabără de prizonieri a primit un nou nume: Lagărul nr. 7, fiind în continuare folosită de către noii administratori ca centru de detenție până în anul 1923. De asemenea, merită amintit faptul că la nivelul anul 1920 situația gropilor comune în care se găseau rămășițele pământești ale soldaților români era dezastruoasă: multe dintre crucile montate erau căzute, iar limitele mormintelor nu se mai cunoșteau. Din această cauză, Societatea Cultul Eroilor a insistat ca Primăria din Tuchel să ia „măsuri urgent pentru amenajarea mormintelor româneşti”, sugerând totodată necesitatea ridicării unui monument comemorativ precum şi de montarea de cruci noi. Monumentul din Tuchel a fost ridicat din iniţiativa celor care au fost închiși în lagăr, fiind restaurat de Primăria din Tuchel în anul 1998.

Anul 1925 a marcat debutul unei anchete a autorităților poloneze privind tratamentul aplicat prizonierilor în lagărele de la Tuchel și Czersk, acestea audiând ca martori germani și polonezi. Declarațiile acestora sunt cutremurătoare și vorbesc despre numeroasele cazuri de bătaie și maltratare a prizonierilor de către conducerea lagărului, cât și despre hrana extrem de proastă. Rația zilnică era formată dintr-o jumătate de pâine la prânz, și seara dintr-o ciorbă cu ceva firimituri de carne date prin mașina de tocat. Acest tratament a făcut ca prizonierii din acest lagăr să moară în mod masiv. Emblematică pentru condițiile din lagăr este mărturia unui prizonier polonez încorporat în armata rusă: „Condițiile de viață de la Czersk erau înfiorătoare. Prizonierii erau înghesuiți cu sutele în bordeie neîncâlzite nici măcar în timpul iernii, hrăniți cu coji de sfeclă înghețată și cu pâine uscată, mucegăită. Zilnic, din zorii zilei până noaptea târziu, prizonierii erau mânați la munca grea, în principal pentru dezvoltarea lagărului, dar și pe câmpurile moșierești. Pe calea ferată special construită veneau în fiecare zi noi eșaloane cu prizonieri.”

Primul militar român care a închis ochii în aceste condiții inumane în lagărul din Tuchel, la 31 octombrie 1916, a fost Gheorghe Antei, în vârstă de 36 de ani. În noiembrie și în decembrie 1916, în același lagăr au murit alți 45 de prizonieri români. Situaţia de la Czersk a fost şi mai nemiloasă, așa cum reiese și din declarația prizonierului polonez din armata rusă. Aici a murit, la numai 34 de ani, primul prizonier român transportat pe aceste meleaguri: Dinu Sava, la 9 decembrie 1916. Până la sfârşitul războiului, în noiembrie 1918, vor muri în lagărul de la Czersk 5.005 prizonieri români, ultimul fiind Constantin Topu, în vârstă de 28 de ani. Toate aceste date au fost notate cu o scrupulozitate nemţească de supraveghetorii germani. Potrivit acelorași statistici, numărul prizonierilor ruşi morţi aici a fost de 3.252 de persoane, cu toate că aceştia au rămas în lagăr cu doi ani mai mult. În afara românilor şi a ruşilor, au mai murit în aceste lagăre 49 de francezi, 135 de italieni şi 65 de englezi. Statistic, numărul total al militarilor români care au murit în întreaga zonă a Pomeraniei a fost de 7.651 de soldaţi şi un ofiţer. De asemenea, în urma cercetărilor întreprinse de Zbigniew Karpus în Arhivele de Stat din Bydgoszcz a rezultat faptul că în Cimitirul Garnizoanei din Torun precum și în cel din Grudziądz se află îngropaţi alţi 7 militari români, decedaţi în 1917 şi 1918: Curcă Ion, Becholta Ion, Trifău Nicolai, Raduţău Ion, Avramescu Mărui şi Aurel Ioniţă și Radu Constantin.

La aproape un secol de la încetarea Războiului cel Mare, profesorul polonez Zbigniew Karpus și-a exprimat, în cadrul unui seminar care a avut loc la Suceava, surprinderea în legătură cu indolența crasă manifestată de autoritățile române și poloneze de-a lungul anilor cu privire la problema militarilor români prizonieri în lagărele germane, devenite ulterior parte ale Poloniei. Cum a fost posibil oare ca două state, care au semnat la București, la 3 martie 1921, prima Convenție de alianță româno-polonă din perioada interbelică însoțită și de o anexă militară, tratat care timp de două decenii a fost prelungit, din cinci în cinci ani, să nu îi fi cinstit – așa cum s-ar fi cuvenit – pe acești eroi? Totodată, reputatul cercetător a ținut să precizeze faptul că deși sub tutela Academiei Române și a celei din Varșovia s-au scris și susținut numeroase lucrări de doctorat pe tema raporturilor bilaterale, ori au avut loc numeroase sesiuni științifice pe teme de istorie modernă și contemporană în diferite orașe din cele două țări, niciodată nu s-a spus ceva despre evenimentele și tragedia din lagărul de prizonieri de la Tuchel. Nici după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial nu s-a făcut nici cel mai mic gest de pomenire a memoriei eroilor morți în fostul lagăr de prizonieri pentru idealul unirii. Dezinteresul pentru cinstirea acestora nu a fost doar „opera” a zecilor de miniștri plenipotențiari, a ambasadorilor, consulilor ori a atașaților militari care au funcționat, la Varșovia și la București în diverse vremuri, ci a mers până la nivelul Casei Regale românești. Astfel, în vara anului 1937, o delegație în frunte cu regele Carol al II-lea însoțit de Marele Voievod Mihai au făcut o vizită oficială în Polonia, aceștia au fost  primiți cu pâine și sare în numeroase localități de pe tot cuprinsul acestei țări. Numai la Varșovia înalții oaspeți români au scos în stradă peste 200.000 de polonezi. Tot cu prilejul acestei vizite, au fost ridicate la rang de ambasadă misiunile diplomatice de la București și Varșovia. La vremea respectivă vizita a fost considerată ca fiind „o chezășie a alianței și amiciției dintre cele două țări”, o formulare sterotipică în care eroii de la Tuchel și Czersk nu-și aveau locul și ca atare, au rămas în continuare tot necunoscuți, la umbra arborilor seculari. Asta deși, în momentul vizitei delegației românești, Polonia se afla încă în perioada reconstituirii statalității, când memoria acelor morminte rămăsese încă vie. De atunci, zeci de mii de sticle de șampanie s-au băut pentru prietenia româno-polonă, așa cum demnitarii români indiferent de vremuri au depus mii de coroane în diverse locuri de tristă amintire de pe întinsele meleaguri poloneze. La Tuchel sau Czersk niciodată un oficial român nu a aprins o lumânare și n-a lăsat o floare. În urmă cu câțiva ani, profesorul polonez Zbigniew Karpus a încercat să spargă această „blocadă” a uitării și a organizat el însuși o conferință de presă, la fața locului, despre cele întâmplate la Tuchel și Czersk. Din păcate, Ambasadei României de la Varșovia nu a onorat invitația trimisă de reputatul profesor polonez. Dominația uitării își continua dictatura.

Tuchel, este mai mult decât numele unui lagăr de prizonieri din anii Marelui Război. Dincolo de statisticile seci privind numărul de prizonieri ori de decese înregistrate în acest loc, petecul de pământ de 37,5 hectare îngrădit cu sârmă ghimpată și păzit de santinele înarmate a fost locul prin care au trecut oameni care odinioară aveau idealuri și țeluri pentru care erau dispuși să facă chiar și sacrificiul suprem. Acești oameni, care asemeni multor altora au plecat direct de la plug, din toate regiunile României atunci când țara a avut nevoie de ei, au reușit să surprindă în versuri de o mare simplitate toată deznădejdea lor, precum însemnările unui anume Iordăchescu Vasile, transmise familiei și posterității:

Ca să ne rămână urma

Ca să ne rămână urma, / Scumpi amici ne-am adunat,
Şi cu toţii, împreună / Ieri ne-am fotografiat

Pe un petic de hârtie / Stăm cu toţii zâmbitori
Îmbrăcaţi ca de paradă / Veseli şi triumfători

Însă, când mă uit mai bine / Nu pot trist să nu rămân
Căci mă întreb: care o să moară / Din tot grupul mai întâi?

Unul câte unul. Ceasul. / Vine el, pe rând, la toţi,
Căci să scapi de coasa morţii, / Ori ce-ai face, tot nu poţi.

Va rămâne doar hârtia / Într-un cadru vechi de lemn
Peste care vremea lungă / Va depune bătrânul semn

Şi când nici un ochi de-al nostru / Faţa nu va mai vedea
Timpul care şterge toate, / O va şterge şi pe ea.

Timpul a trecut, însă nu a şters mărturia trecerii prizonierilor români prin lagărul din Tuchel. Astfel, chiar dacă mulți dintre soldații trimiși la Războiul de Reîntregire nu știau carte, asta nu a însemnat că iadul trăit pe teritoriu german nu a fost povestit atunci când s-au întors acasă. Printre prizonierii care au trecut pe la Tuchel și au avut norocul să fie repatriați s-a aflat și Istrătescu Nicolae.

Sergent sanitar în Compania a II-a Sanitară din Regimentul 61 Infanterie, Corpul II Armată în anii Primului Război Mondial, Istrătescu Nicolae avea 31 de ani atunci când în România s-a instituit starea de război (1916). Era în Armata Română de doar zece ani, își amintește nepotul sanitarului, prof. univ. Niculae Vișinoiu care precizează faptul că bunicul său mai era cunoscut și sub numele de Istrate Nedelcu. În anul 1907 avea gradul de caporal și a fost detașat de la Regimentul Mihai Viteazul la Compania a II-a Sanitară pentru a urma școala de asistenți medicali. La examenul de absolvire, din 4 septembrie 1908, „a reușit cu succes”, obținând 13,4 puncte, conform Adeverinței cu nr. 2.453. De înălțime care trecea peste medie, Istrătescu Nicolae avea o față rotundă, păr negru și ochii căprui, ieșind în evidență prin mustața scurtă cu vârfurile răsucite în sus, în stilul epocii. A fost mobilizat la 23 iulie 1913 pentru a participa la Campania din Bulgaria din același an, fiind decorat la sfârșit cu medalia Avântul Țării, iar în anul următor, mai exact la 15 august 1914 a fost avansat la gradul de sergent. În timpul luptelor Războiului pentru Reîntregirea Națională, Istrătescu Nicolae a fost luat prizonier de către armata germană și a fost închis în lagărul de la Tuchel. Din lagăr îi scrie soției, Mitica Istrătescu, domiciliată în comuna Popești-Leordeni din jud. Ilfov (20 aprilie 1918): „Scumpa și iubita mea soție și fiică, vă rog să primiți această fotografie de sfintele sărbători. Mitica, venind al doilea Paște și noi tot nu ne-am văzut și dacă o vrea bunul Dumnezeu, în curând am să viu și eu acasă. Dragă Mitico și iubita mea Paulina, sfintele sărbători să vă întâmpine într-un moment de fericire și sănătate. Petrecere bună de Paști și sănătate la toată familia”. În fotografia trimisă familiei, sergentul Istrătescu stă în picioare, acompaniat de 17 colegi din lagăr. Peste uniformă poartă un halat alb. Din cauza frigului, toți prizonierii din fotografie și-au încheiat nasturii uniformelor până la gât. Baraca era construită din lemn, avea un culoar central, în stânga și în dreapta acestuia erau așezate paturi metalice. De fiecare pat erau atașate fișele medicale. Majoritatea bolnavilor aveau mustăți, fiind tunși foarte scurt. Nu au avut puterea să zâmbească, afișând o atitudine tristă, într-o lume care i-a tratat cu indiferență. Reîntors în România în anul 1918, sergentul sanitar Istrătescu Nicolae a lăsat moştenire, printre altele, Sfânta Evanghelie utilizată în lagărul de la Tuchel şi geanta sanitară de război, pe care sunt înscrise iniţialele I şi N. A murit în anul 1962, la vârsta de 77 de ani.

Un destin similar cu cel al sergentului sanitar Istrătescu Nicolae a avut și Becheru Constantin. Din păcate, puținele lucruri care s-au păstrat de la acesta, cumulate cu inexistența unor date în cadrul arhivelor militare privind activitatea sa pe front, au făcut dificilă, dar nu imposibilă reconstituirea lungului drum făcut de acesta spre iadul de la Tuchel și de acolo, înapoi acasă. Născut în anul 1886 în localitatea Beuca din județul Teleorman, Becheru Constantin a fost mobilizat pentru a participa atât la campania din Balcani din 1913, pentru care a fost decorat cu Avântul Țării, cât și pentru Războiul pentru Reîntregirea Națională, când a fost încadrat în cadrul Companiei a 7-a, Regimentul 46 Infanterie. Alături de el au mai fost încorporați și alți doi consăteni: Brătescu Marin (1889-1963) și Piticu Mărin cunoscut și sub numele de Ciobanu Ilie (?-1960). Unitatea în care au fost încadrați – Regimentul 46 Infanterie – are o istorie destul de zbuciumată: înființat inițial pe 27 iunie 1913, prin Înaltul Decret Regal nr. 4609/1913, prin mobilizarea efectivelor Batalionului de Rezervă Mihai Viteazul nr. 6, Regimentul 46 Infanterie a acţionat operativ în compunerea Brigăzii 33 Rezervă până la data de 31 august 1913, când a fost demobilizat. Peste numai un an (1 aprilie 1914), regimentul este reînființat din acelaşi batalion de rezervă, în conformitate cu prevederile Înaltul Decret Regal nr.1444/1914. Unitatea avea ca garnizoană de reşedinţă oraşul Bucureşti, efectivele necesare fiind recrutate atât de pe teritoriul Capitalei cât şi din comunele limitrofe.

Articolul integral îl puteți citi AICI

Mihăiță ENACHE