INTERVIU: Arheologul Vicu Merlan și „ZEIȚELE DE LA ISAIIA”

 Dezvăluiri despre descoperiri arheologice valoroase, ritualuri străvechi de înmormântare, dovezi ale existenței strămoșilor noștri de acum mai bine de 7.000 de ani și holograme piramidale, dar și alte informații interesante veți afla numai din interviul următor.

Aveți o bogată activitate arheologică, domnule Merlan. Cum s-a născut această pasiune pentru arheologie?

Încă de copil eram atras de tot ceea ce era misterios. Am descoperit cărţile care mi-au oferit unele răspunsuri. Văzând că nu-mi astâmpăr setea de cunoaştere, am început să cutreier dealurile dimprejurul satului natal Isaiia, să caut “flacăra”comorilor, să caut şi să studiez vulcanii noroioşi din zonă, să verific legendele atribuite cetăţii getice de la Moşna din apropiere, a vestigiilor înaintașilor de la Buneşti etc. Aşa s-a născut pasiunea pentru arheologie, dar și pentru astronomie.

În 1998, pe când făceați săpături la Isaiia, ați descoperit un tezaur de statuete și fragmentele a două mese de altar. Ce îmi puteți spune despre acest tezaur extrem de valoros, care în prezent se află expus la Muzeul Universităţii “Al. I. Cuza” din Iași?

Situl arheologic l-am descoperit prin 1991, pe vremea când eram student în anul I la Facultatea de Istorie-Geografie din Suceava. Nevoia de cadre didactice universitare la proaspăta facultate, reînfiinţată după 1990, a fost un noroc pentru mine de a avea majoritatea profesorilor de la Univ. “Al. I. Cuza” din Iaşi. Printre ei se afla şi unul dintre cei mai buni neoliticieni din Moldova, prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. Am făcut practica arheologică pe şantierele domniei sale, am învăţat alfabetul profesiei de arheolog încă de atunci. Știam ce vreau! După terminarea studiilor, fiind angajat ca muzeograf la Muzeul Municipal din Huşi, m-am aventurat în a deschide un sit arheologic. Fiind la început de drum, aveam nevoie de girul unui specialist. Aşa a început colaborarea noastră.

În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pescuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sacră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de altar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe.

În 1997, din lipsă de fonduri, săpăturile au fost sistate, abia în octombrie 1998, printr-o mică sponsorizare am putut plăti hrana şi transportul unor elevi voluntari din Huşi, pasionaţi de istoria veche, cazându-i la părinţii mei în satul Isaiia. Având planul de săpătură iniţial, am trasat următorul sondaj în dreptul locuinţei sacre, pe care nu reuşisem s-o decopertez integral. Aşa am dat peste marele tezaur statuar, descoperit intact într-un vas din lut ars, alături de alte elemente esoterice care-l întregeau, precum şi o altă plăcuţă din lut ars cu simboluri scriptice arhaice. Descoperirea tezaurului este o altă poveste.

La început, vasul cu zeiţe a fost dus în depozitul Muzeului din Huşi, iar după un an l-am dus la Seminarul de Arheologie al Universităţii ieşene spre restaurare şi conservare. Fiind umplut cu pământ la suprafaţă, nu am bănuit că în interior ar fi un astfel de tezaur.

Tezaurul era compus din 21 de zeităţi, ce erau de fapt 21 de ipostaze divine ale Marii Zeiţe Mamă, zeiţa fecundităţii şi fertilităţii. Alături de acestea se găseau 21 de falusuri miniaturale din lut ars, reprezentări ale contrapărţii masculine. Numerologia exactă a pieselor din recipientul descoperit nu era întâmplătoare, era vorba de o numerologie sacră. 13 dintre statuete dispuneau de tronuri (numărul 13 în tarot este asociat cu iniţierea). Aşadar, cele 13 “zeităţi” oferau iniţierea profanilor prin intermediul şamanului comunităţii, în marile mistere ale Macrocosmosului. În recipient erau şi 42 de cariopse din lut ars (simboluri ale fertilităţii, ale yoni-ului feminin).

La început, “Zeiţele de la Isaiia” au fost expuse în Sala Mare a Seminarului de Arheologie. Apoi a urmat prezentarea lor în cadrul marilor muzee din România, precum și expoziţiile itinerante la Vatican, Lisabona, Londra, New York ş.a.

Astăzi, publicul le poate admira, alături de alte piese importante, în cadrul Muzeului Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi.

Despre cetatea getică de la Moșna, din județul Iași, se spune că ar exista un portal spre o lume subpământeană, sau că aici s-ar afla un tezaur fabulos păzit de numeroase entități subpământene. Ce ați putut descoperi în urma săpăturilor arheologice pe care le-ați întreprins?

 Studiind legendele păstrate din moşi-strămoşi din zona cetăţii Moşna, am constatat o serie de sincronicităţi şi fenomene paranormale care m-au pus pe gânduri. Fiind cam sceptic, nu le-am luat prea în serios. Realizând Monografia Văii Bohotinului şi Văii Moşnei, am făcut  câteva fotografii cu filme clasice cu clişeu, fiind surprins după developare de entităţile gardiene din jurul movilei-tumul, care-şi făceau prezenţa prin anumite forme energetice alb-strălucitoare.  Cel mai mult mi-a schimbat optica asupra celor ce se petrec acolo, în urma rătăcirii mele timp de câteva ore într-un cerc de circa 300 m² şi a ceea ce mi s-a revelat atunci. Astfel de fenomene se petrec de sute de ani în acest perimetru, fiind pomenite chiar şi în unele lucrări de geografie de la sfârşitul secolului al XIX-lea (C. Chiriţă, Geografia judeţului Fălciu, 1894). Ca urmare m-am hotărât să fac rost de sponsorizări pentru a demara un astfel de proiect ştiinţific.

Săpăturile arheologice, limitate de resursele financiare, dar şi de starea de sănătate a unor lucrători (influenţaţi subtil de entităţile gardiene ale cetăţii), nu au dat rezultate satisfăcătoare privitor la cele căutate de noi. Vor urma alte cercetări care vor lămuri enigmele neelucidate din acest sector.

Săpăturile arheologice de la Armășeni, comuna Bunești-Averești, jud. Vaslui, la care ați luat parte, au scos la iveală dovezi ale existenței strămoșilor noștri de acum mai bine 7.000 de ani. Care sunt acestea?

 Săpăturile realizate în punctul Armăşeni -“Muncel”, au scos la suprafaţă,  încă din primii ani, numeroase vestigii neolitice şi eneolitice, dar şi altele din epoca Bronzului, perioada traco-getică şi chiar medievală. Suprapunerea acestor nivele a dus la o depunere de strate arheologice de peste 1,5 m grosime.

Cel mai reprezentativ nivel este cel aparţinând civilizaţiei Cucuteni A3 şi Cucuteni A-B. Am descoperit locuinţe cucuteniene, locuinţe getice, vetre de foc, cuptoare de ars ceramică printr-o tehnică controlată, numeroase statuete antropomorfe, feminine şi masculine, statuete zoomorfe, arme şi unelte din silex, piatră şi os. Rareori a apărut şi câte o piesă oxidată din cupru. În schimb ceramica se păstrează într-o cantitate mare, dovadă a unei lungi perioade de vieţuire pe acele locuri, a comunităţilor civilizaţiei Cucuteni, ceramică pictată policrom cu motive geometrice, florale, spirale ş.a.

În județul Vaslui, în apropierea satului Crețeștii de Sus, a fost descoperită acum câțiva ani o necropolă care aparține culturii trace de la sfârșitul epocii bronzului, necropolă denumită Noua. Din 2003 au început campaniile de săpături arheologice preventive de salvare din cauza localnicilor care, prin exploatarea lutului, puneau în pericol vestigiile din această zonă. Puteți să îmi oferiți câteva detalii despre aceste ritualuri de înmormântare ale strămoșilor noștri?

În partea de nord – vest a satului Creţeştii de Sus, judeţul Vaslui, pe promontoriul dintre pârâul Lohan şi un afluent temporar, a fost descoperită încă din 1999 o necropolă aparţinând culturii trace de la sfârşitul epocii bronzului – Noua şi început de Hallsttat. Necropola suprapune situl eneolitic ce aparţine culturii Cucuteni A-B, nivel identificat între  – 0,80-1,30 m, cu o vechime de circa 5500 de ani.

Din 2003 până în septembrie 2013 au fost identificate un număr de 26 de morminte de înhumaţie, pe un perimetru de circa 650 m². Majoritatea au în inventar obiecte de cult (ulcele cu torţi supraînălţate sau vase mari rareori), podoabe (cercei, brăţări, pandantive, fibule, agrafe, nasturi etc.) din bronz, toate puternic oxidate sau cu urme adânci de oxidare.

Trebuie specificat că din numărul total amintit, 5 morminte aveau în inventarul osteologic doar craniul, unele au părţi lipsă din trup (de exemplu bazinul sau coloana şi coastele sau picioarele), fapt pus pe seama unor decapitări războinice, accidente, atacuri ale unor animale sălbatice, sau poate chiar măcinarea lor de  timp (circa 3.000 de ani).

O altă caracteristică interesantă este aceea că, atunci când săpau o groapă pentru a înhuma un contemporan, membrii tribali, venind în contact cu vestigiile înaintaşilor, le lăsau neatinse, plasând decedatul chiar pe acestea. Vestigiile înaintaşilor constituiau aşadar un tabu ce trebuia respectat riguros pentru a nu stârni furia strămoşilor lor, dar şi un obicei legat de aceştia, privitor la cultul strămoşilor.

Ritul de înmormântare este diferit de cel de astăzi. Înhumatul este plasat cu capul la est şi picioarele spre vest, iar ulcica, ce avea în conţinut hrană sau  uleiuri volatile de plante, era plasată în apropierea capului, uneori la picioare. La unele morminte am descoperit în inventar  câte o râşniţă de mână, confecţionată din piatră, cu o uşoară albiere (concavitate centrală), plasată mai ales în zona bazinului. Râşniţa este un element ce simboliza fertilitatea, belşugul, fecunditatea, fiind depusă în special în mormintele aparţinând femeilor. Toate aceste pregătiri  şi plasări precise în zona unor părţi anatomice ţineau de un ritual strict pus în corelaţie cu unele evenimente astrologice individuale sau de grup care ajutau defunctul să traverseze vămile astrale ale lumii de dincolo.

Credinţa în lumea de dincolo este reflectată în precizia orientării mormintelor faţă de astrul zilei, conform unor cutume sacrale, cu grija ca fiecare plecat să dispună de cele strict necesare pentru astfel de călătorii, sufletul fiindu-i ghidat de cei rămaşi în viaţă, de şamanul comunităţii.

În cadrul campaniei din anul 2011, din punctul Creţeşti – „La Intersecţie”, am avut surpriza de a identifica, pe cuprinsul unei singure secţiuni, 5 morminte, din care 2 duble, cu o plasare  nemaiîntâlnită până acum,  în acest sit de la sfârşitul epocii bronzului.

În cazul celor patru schelete înhumate de la sfârşitul epocii bronzului, descoperite în carourile _16-19 din Ş₁₂,  avem de-a face cu două morminte duble, soţ şi soţie.

Am constatat că două dintre morminte au în inventar ulcele (ritualul clasic specific acestei epocii), ce erau poziţionate în partea dreaptă a scheletelor, fiind puse în corespondenţă cu principiul masculin, emisiv al transcendenţei divine. La mormântul nr. 22, ulcica cu toartă supraînălţată avea în interior o alta, tronconică, constituind astfel un sistem de tip matrioşca. Acest simbol esoteric este pus în corespondenţă cu principiul holografic al părţii în tot, specific transcendenţei în Manifestare.  În schimb mormintele nr. 21 şi 24 au piese de tip podoabe, şiraguri de mărgele etc. Mărgelele erau confecţionate din fructe de plante, perforându-le pentru a fi depuse într-un şirag, fiind de diverse culori: albe, maro, negre, cenuşii, predominând însă cele de culoare albă.

Se ştie, de exemplu, că în tradiţia indiană şiragul de mărgele din fructe de plante, numite rudrakşha, aveau proprietăţi miraculoase, vindecătoare şi chiar exorcizante, plasând purtătorul în rezonanţă cu unele zeităţi mitologice antice, dându-le acestora stări şi trăiri beatifice. Nu excludem ca astfel de podoabe naturale să fi fost purtate şi pentru efectele spirituale dobândite prin posesiunea lor.

Piesele de la scheletele de bărbaţi, deşi simple, redau o simbolistică teluric-transcendentă, iar cele de la scheletele de femei, din bronz si aramă, au rezonanţă cu energiile planetei Venus, energii ale frumuseţii, ale naturii receptive universale.

După cum se poate observa și în fotografia de mai sus, femeia ce aparţinea scheletului nr. 21 avea capul pe genunchii bărbatului de la nr. 22,  obicei foarte rar întâlnit, dar care arată o apartenenţă de cuplu, iar celălalt, cu nr. 24, era poziţionat paralel cu bărbatul de la nr. 23 dar în imediata vecinătate, la circa 40 cm de acesta. Deşi păreau contemporane, cele patru morminte erau poziţionate diferit faţă de nivelul de călcare: mormintele M₂₁-M₂₂ erau cu câţiva centimetri mai adânci decât M₂₃ şi M₂₄, deoarece acestea din urmă erau plasate direct pe chirpicii unei locuinţe mai vechi din eneolitic aparţinând înaintaşilor acestora, respectiv civilizaţia Cucuteni. De aici putem deduce că atunci când săpau groapa pentru cei decedaţi, intersectând resturile de civilizaţie anterioare, din respect pentru înaintaşi, nu s-a continuat distrugerea nivelului cucutenian, ci s-au oprit la acel nivel, chiar dacă nu corespundea adâncimii standard pe care şi-o propuseră să o sape. Aşadar, putem vedea clar rolul de tabu a acestor artefacte anterioare pe care tracii le respectau riguros. Privitor la cele două morminte duble, nu excludem ipoteza ca acestea să fi fost contemporane, avându-se în vedere poziţionarea apropiată, relativ egală între schelete, culoarea stratului de umplutură a gropilor ce au aceeaşi compoziţie litologică, fapt ce ne înclină să credem că avem de a face cu o „groapă comună”.

Moartea lor ar putea fi cauzată de o luptă sau de atacul unor animale sălbatice (dedus din lipsa unor părţi anatomice) sau să fi fost răpuşi de vreo boală.

Referitor la mănăstirile rupestre din Basarabia ce ne puteți spune?

Pe valea Răutului din Basarabia, în sectorul inferior, între satele Tribujăni şi Butuceni, în abruptul malului calcaros secţionat de râu, se găsesc mai multe mănăstiri rupestre, ce datează din vremea geţilor. Izolarea chiliilor rupestre, săpate în malul abrupt greu accesibil, unele chiar în peretele drept stâncos, este pusă pe dorinţa de izolare şi reculegere a celor care s-au direcţionat pe un astfel de făgaş.

Dispuse pe cel puţin trei aliniamente, mănăstirile rupestre poartă amprenta unor modificări oarecum la limita confortabilului. Astfel, întâlnim chilii izolate, precum nişte cuiburi de vultur, la care se ajunge doar prin căţărare periculoasă, sprijinându-te de un lanţ şi câteva piroane bătute în stâncă, şi chilii compartimentate, cu o singură intrare dinspre râu.

De obicei aceste chilii izolate aveau două postamente, ceea ce explică faptul că în interior se aflau doi călugări (un novice şi un monah experimentat).

Despre această castă sacerdoţială din partea de est a Daciei avem informaţii încă de la Herodot, care o descrie ca fiind pe malurile abrupte ale Tyrasului (Nistrului) şi a afluenţilor acestuia din dreapta, respectiv pe malurile râului Răut.

Promontoriul în care meandrează strâns Răutul a fost locuit de o comunitate getică ce a ridicat o fortăreaţă prevăzută cu val şi şanţ de apărare.

Arheologii basarabeni au descoperit, în interiorul unor astfel de chilii, urne funerare cu cenuşă, ceea ce demonstrează o credinţă de nestrămutat în divinitate, într-atât încât considerau trupul doar un vehicul pentru suflet (pentru că atunci când sufletul părăsea trupul, acesta nemaifiind folositor, era ars). Practica incineraţiei era veche, fiind o dovadă incontestabilă a credinţei acelor populaţii în nemurirea sufletului, în viaţa de apoi.

 În lunga existenţă a acestor mănăstiri rupestre, în interiorul lor s-au rugat neîncetat mii de asceţi ce s-au osârdit la perfecţionarea şi desăvârşirea sufletului şi egregorului omenesc.

În perioada prigoanei atee comuniste sovietice s-au interzis cu desăvârşire orice fel de slujbe, însă au existat, se pare, oameni, care măcar periodic, reveneau în aceste locuri rugându-se pe ascuns.

Complexul monahal străvechi al mănăstirilor rupestre de la Orheiul Vechi are analogii la Ţâpova, Saharna (în Basarabia), dar şi la Nucu (Buzău), cu unele din Dobrogea, dar și cu alte zone din România.

Spiritualitatea românească perenă s-a manifestat pe întinsul spaţiu dacic, fiind un teren propice pentru creştinismul timpuriu, care a fost adoptat cu uşurinţă de populaţia autohtonă românească, tocmai datorită elementelor religioase autentice, care au păstrat vie credinţa într-o divinitate celestă înălţătoare.

 Holograma piramidală a muntelui Ceahlău reprezintă un subiect extrem de interesant. Care este părerea dvs cu privire la acest subiect?

 Voi descrie expediţia de la sfârşitul lunii iulie 2013, pentru a vă face o idee despre ceea ce aş putea crede referitor la acest fenomen. Sunt ipoteze preliminare în curs de investigare.

Seara am mers pe vârful Toaca spre a vedea holograma piramidală de la apus, care practic se proiectează spre răsărit. Încet, încet, a început să se distingă un vârf de piramidă la poalele Ceahlăului spre coada Lacului de la Izvorul Muntelui. Pe măsură ce minutele se scurgeau, piramida se înălţa ca din pământ spre unul dintre satele din dreapta Lacului. Fenomenul a durat peste 30 de minute. În stânga umbrei piramidale se distingea şi umbra Panaghiei, ca o mică coloană zveltă, însă pe măsură ce piramida se înălţa coloana se diminua în vizibilitate. La apogeul proiecţiei piramidale, umbra Panaghiei a dispărut.

(n.a.: Panaghia – Numele celei mai înalte stânci a Ceahlăului; la poalele ei, în spre miazănoapte, se află o stâncă mare cât un stat de om înconjurată de altele mai mici, cari ar reprezenta (după tradițiunile populare) pe Baba Dochia încremenită acolo împreună cu oile sale.)

Este interesantă suprapunerea umbrelor, efectul de hologramă. Putea fi clar vizibilă o linie de demarcaţie, ce se proiecta “adânc”în umbra muntelui, fără ca soarele să mai aibă vreo influenţă fizică. Aproape că e de neînţeles acest fenomen. Soarele era aproape de linia orizontului, pe partea opusă, fapt care permitea ca şi umbrele munţilor din jurul Ceahlăului să se proiecteze în depărtare. Cu toate acestea, umbra piramidală a Toacăi brăzda adânc şi clar, până la poalele Ceahlăului, cu o densitate pronunţată, întreaga vale, ca şi cum ar fi existat un alt soare invizibil ce-şi proiecta şi el razele asupra Ceahlăului, iar umbra sa enigmatică suprapunea densitatea slabă a difuziei umbre a soarelui natural asupra suprafeţei pământului. Ipotetic, cred că ceea ce cercetătorii numesc hologramă se explică prin această proiecţie invizibilă, a unui soare dintr-un alt plan existenţial, ce permite a fi „văzut” doar din acest unghi, şi doar în această perioadă a anului. Să fie oare ceea ce numesc unii esoterişti proiecţia soarelui invizibil din Shambala, iar zona Ceahlăului un portal bidimensional, ce se întrezăreşte ocazional la anumite momente astrologice bine determinate? Greu de spus pentru un neavizat, însă e cert că acest fenomen are loc an de an, că şi geţi îl cunoşteau, rămânând din moşi-strămoşi, rămânând din moşi-strămoşi, în această perioadă, o Sărbătoare a Muntelui, cu numeroase legende legate de celebrarea acestuia.

După răsăritul soarelui, pe partea opusă Muntelui, de data aceasta spre vest, umbra piramidală avea „înălţimea” maximă, diminuându-se treptat, o dată cu ridicarea soarelui spre zenit. Piramida era clară, vizibilă în toată splendoarea ei. La început nu se distingea holograma, însă pe măsură ce soarele se ridica pe cer, umbra „invizibilă” se pronunţa din nou din ce în ce mai bine.

Aceeaşi materie densă, pătrunzătoare, care parcă „anihilează” umbra soarelui fizic..

O altă observaţie interesantă este aceea privind direcţia rectilinie perfectă a umbrei vârfului piramidal (care în ciuda reliefului neregulat de pe laturile Toacăi, ce în mod normal, ca fenomen fizic, ar fi trebuit să aibă o proiecţie asemănătoare, neregulată), fapt ce ne arată că holograma este proiectată şi de „aura” Muntelui, sau poate de un alt soare, invizibil ochiului omenesc…

Pe măsură ce soarele se ridică tot mai mult de la linia orizontului, spre înălţimea vârfului Toaca, se distinge şi umbra Panaghiei, de data aceasta pe partea dreaptă, până când soarele trece de nivelul altitudinal al Muntelui Ceahlău. Treptat, umbra şi holograma Toacăi s-au retras spre poalele vestice ale Muntelui, estompându-se gradat, pentru ca, după o oră, să nu se mai distingă nimic.

 Alice Diana Boboc

 Interviul complet AICI