Cernobîl ’86: Decontaminare sau construcția unui reactor nou?

Nevoia producerii unei cantități cât mai mari de energie electrică a determinat autoritățile sovietice să-și îndrepte din nou atenția asupra centralei nucleare de la Cernobîl care, după explozia reactorului 4, din 26 aprilie 1986, funcționa la jumătate din capacitate. Decontaminate integral la patru luni după producerea accidentului nuclear, reactoarele 1 și 2 au fost repornite treptat la 1 octombrie, respectiv, 5 noiembrie 1986, funcționarea acestora realizându-se – așa cum sublinia și KGB-ul în numeroase rapoarte – defectuos atât din cauza „calificării” personalului centralei, cât și datorită „calității” reparațiilor făcute. Cu toate acestea, pentru Uniunea Sovietică principala problemă nu era reprezentată de asigurarea unei exploatări în deplină siguranță a centralei nucleare de la Cernobîl, ci de cantitatea de energie electrică produsă. Cerându-i-se să dea țării cât mai mult curent, conducerii atomocentralei din nordul Ucrainei i-a devenit destul de clar că trebuia să pună în funcțiune un nou bloc energetic, aspect care a pus serios pe gânduri pe oamenii de știință sovietici.

Provocarea specialiștilor era cu atât mai mare întrucât la momentul respectiv, la Cernobîl, existau două reactoare – nr. 3, respectiv, nr. 5 – care puteau contribui la materializarea dorinței Imperiului Roșu de a avea cât mai mult curent electric la dispoziție. Ambele blocuri energetice prezentau, însă, atât avantaje cât și dezavanje. Spre exemplu, reactorul 3 era complet operațional, însă datorită faptului că împărțea aceeași clădire cu reactorul 4, fusese puternic contaminat radioactiv în urma exploziei din aprilie ’86. La rândul său, reactorul 5, era avantajat în principal datorită faptului că se afla la o distanță de 3 km față de reactorul 4, însă era finalizat doar în proporție de 70 – 85%. Puși în dificultate de o asemenea situație, sovieticii nu știau dacă este oportun să investească banii într-o amplă operațiune de decontaminare a reactorului 3 sau să-i folosească pentru terminarea construcției reactorului 5.

Această dilemă și-a aflat răspunsul la 10 octombrie 1986, când sovieticii au anunțat readucerea în exploatare a reactorului 3 până la jumătatea lui ’87, precum și reluarea lucrărilor de construcție ale reactoarelor 5 și 6 de la Cernobîl. Dintre cele două proiecte, pentru personalul centralei nucleare sarcina cea mai dificilă era readucerea în exploatare a blocului energetic nr. 3, datorită nivelului ridicat al radiațiilor atât în incinta clădirii, cât și pe acoperișul acesteia, unde resturile incandescente aruncate în urma exploziei reactorului 4 topiseră bitumul, solidificându-se cu acesta și făcând astfel imposibilă extragerea lor cu ajutorul roboților. Până la găsirea unei soluții optime, „gunoiul” radioactiv a fost acoperit de un strat gros de zăpadă astfel că, la finele lui ’86, au fost demarate lucrările de decontaminare ale celor 1.146 de încăperi ale blocului energetic. Statistic, până la 20 aprilie 1987, un număr de 784 de camere erau „curate”, însă conform datelor KGB-ului reducerea nivelului de radiații din restul încăperilor reactorului 3 avea să se dovedească a fi o sarcină „dificilă deoarece metodele tradiționale de decontaminare nu dau rezultate pozitive”, prin urmare „pregătirea echipamentului unității nr. 3 pentru o funcționare sigură este imposibilă pe termen lung”. Ulterior, agenții serviciului secret sovietic aveau să consemneze, la 7 mai 1987, că operațiunea de decontaminare se desfășura „dezorganizat”, militarii și personalul centralei nefiind dotați cu echipament de protecție adecvat, situație care „duce la o iradiere nejustificată și la o eficiență scăzută a muncii”. Mai mult decât atât, gravitatea situației era amplificată și datorită faptului că Ministerul Sănătății al URSS nu emise până în acel moment „normele privind nivelul radiațiilor pentru acceptarea reactoarelor în exploatare după decontaminare”, fapt care contribuia la crearea unei situații de „nervozitate și insecuritate” în rândul personalului centralei nucleare.

În același timp, serviciul secret sovietic atrăgea atenția și asupra unui fapt omis de autorități și anume că, deși selectarea personalului pentru exploarea reactoarelor nucleare de la Cernobîl a continuat, „oamenii nu sunt interesați din cauza contaminării radioactive a echipamentului, temându-se pentru sănătatea lor”, atomocentrala fiind privită cu reticență de oameni. Două săptămâni mai târziu, pe 19 mai 1987, KGB-ul întocmea un nou raport prin care informa că repunerea în funcțiune a reactorului nr. 3 nu era văzută cu ochi buni de specialiștii centralei nucleare, aceștia fiind de părere că „acest lucru va duce la iradierea nejustificată a unui număr semnificativ de angajați ai centralei”, precum și la „o contaminare suplimentară a incintelor centralei”. Câteva luni mai târziu, agenții serviciului secret aveau să dea dreptate specialiștilor, așa cum reiese dintr-un raport întocmit la 9 octombrie 1987 de temutul KGB. Documentul menționa faptul că „blocul 3 are în continuare un nivel extrem de ridicat al contaminării, proporțional cu valorile înregistrate în anumite zone din reactorul 4. Contaminarea radioactivă este distribuită în toate spațiile clădirii reactorului nr. 3 atât pe verticală, cât și pe orizontală”, astfel că decontaminarea acestuia, precum și înlocuirea echipamentelor și dispozitivelor, inclusiv a celor de comunicație, erau „echivalente cu construirea unui reactor nuclear nou”. Această concluzie a specialiștilor de la Cernobîl era însă perfect justificată, în acest sens, serviciul secret sovietic raportând, la 6 noiembrie 1987, că un număr de 468 de încăperi ale blocului energetic nr. 3 „nu corespundeau standardelor de siguranță a radiațiilor”. Cu toate acestea, pregătirile pentru readucerea în exploatare a reactorului 3 au continuat, încheierea decontaminării incintelor blocului energetic fiind raportată la 20 noiembrie 1987, cu doar opt zile înainte de data planificată pentru repunerea în funcțiune a reactorului. Actul de intrare în funcțiune a unității 3 a fost semnat de către Comisia de Stat la 30 decembrie 1987.

O centrală nucleară vulnerabilă la incendiu

Hei-rupismul autorităților sovietice de a readuce în serviciul comercial a unui nou bloc energetic de la Cernobîl a determintat „simplificarea” verificărilor unor sisteme vitale ale reactorului 3, fapt care nu avea cum să scape de „vigilența” agenților KGB. Atenția cu care aceștia au tratat „problema Cernobîl” este reflectată cel mai bine de documentele fostului serviciu secret sovietic declasificate recent. Din acestea aflăm, de pildă, că în decembrie ’87, sistemul de control și protecție al reactorului 3 fusese „supraestimat” în timpul unui experiment, agenții KGB recomandând abia la 6 mai 1988 „o reevaluare a funcționării în siguranță a acestuia până la data de 15 mai 1988”. Nu era singura problemă cu care se confrunta centrala nucleară de la Cernobîl, un „obiectiv” clasificat ca fiind „secret de stat”, însă extrem de vulnerabil la un incendiu chiar și de mică intensitate. Problemă cu „vechime” la Cernobîl, încălcarea normelor de prevenire și stingerea incendiilor era o practică constantă, chiar și în timpul operațiunilor de decontaminare ale reactorului 3.

Astfel, la 6 mai 1987, substanțele utilizate pentru curățare au produs „vapori inflamabili”, o lună mai târziu, mai exact pe 22 iunie, serviciul secret sovietic semnalând o altă „situație periculoasă” când s-a constatat că pentru decontaminarea blocului energetic au fost utilizate vopsea și produse inflamabile. Și ca pericolul să fie amplificat la maxim, KGB-ul informa că sistemul de stingere a incendiilor era dezactivat, agenții de stingere fiind prezenți în sistem doar parțial. Mai mult decât atât, extinctoarele erau instalate doar într-o proporție de 50% din necesar, cele existente fiind „modele depășite” care nu „îndeplinesc cerințele actuale”. În același timp, „o parte din hidranții de incendiu din jurul clădirii reactorului nr. 3 nu funcționează”. La final, serviciul secret sovietic constata cinic: „Situația periculoasă a incendiilor la centrala nucleară de la Cernobîl era adusă la cunoștința unității de pompieri din Pripyat”, precum „și organelor de supraveghere de stat”. Ulterior, la 20 iulie 1987, vulnerabilitatea la incendiu a centralei de la Cernobîl revine în atenția organelor vigilente ale KGB, acestea notând faptul că „nu sunt luate măsuri suficiente pentru punerea în aplicare a măsurilor de apărare contra incendiilor a atomocentralei”. Totodată, reconstrucția sistemelor automate de singere a incendiilor și cel de alarmare nu era demarată. Mai mult decât atât, căile de evacuare aveau pardoseli pe care erau aplicate materiale inflamabile între care „vestitul” linoleum ocupa un loc fruntaș.

Din păcate, rapoartele alarmante ale serviciului secret sovietic au rămas însă fără niciun rezultat, documentele devenind simple „materiale de arhivă”. Până la luarea unor măsuri care ar fi trebuit să confere centralei nucleare o siguranță împotriva incendiilor, agenții KGB nu puteau să facă altceva decât să consemneze ciclic lungul șir al problemelor care nu mai conteneau la Cernobîl. Spre exemplu, în a doua jumătate a lui iulie ’87, încălcarea normelor la operațiunile de sudare au declanșat un incendiu în clădirea auxiliară a reactorului 2, stingerea acestuia realizându-se, potrivit serviciului secret sovietic, cu dificultate datorită „insuficienței agenților de stingere a incendiului, utilizarea materialelor de construcții, a lacurilor și vopselurilor inflamabile”. Mai mult decât atât, „lipsa ventilației mărește situația periculoasă de incendiu”. În ceea ce privește personalul centralei, KGB-ul considera că acesta era „slab orientat în incinta centralei, în caz de incendiu putând apărea panica. Prezența zilnică a mai mult de 2.000 de soldați în diverse activități, iar lipsa unei conduceri unice duce la dezorientare și reduce disciplina în producție. (…) Cerințele de siguranță nu sunt îndeplinite. În incinta unităților sunt un număr mare de cabluri electrice pentru iluminarea temporară, unele având izolația ruptă. (…) Controlul lucrărilor efectuate este slab datorită lipsei capacității operaționale a personalului.” Și de această dată, raportul serviciului secret sovietic a fost ignorat de autoritățile sovietice.

Singura „măsură” luată la Cernobîl pentru reducerea riscului de incendiu a fost de a instala în incinta blocului energetic 3 – după încheierea decontaminării – a unui sistem de stingere a incendiilor cu apă, însă fără ca testele cu apă să fie efectuate în prealabil, astfel că eficiența acestuia în caz de urgență era pusă sub semnul întrebării de KGB, ai cărui agenți, încă din a doua jumătate a lui iulie ’87, ajunseseră la concluzia că la Cernobîl, „regulile de combatere a incendiilor erau în mod constant încălcate”. Cu trei ani înainte, în mai ’84, o inspecție a Departamentului de pompieri al regiunii Kiev pe șantierul centralei nucleare de la Cernobîl identificase în documentația tehnică a unității nr. 5 – aflată în construcție – un număr de „47 de neconfirmități de la standardele de prevenire a incendiului”. Cu toate acestea, în ciuda realului pericol al producerii unui incendiu cu urmări extrem de grave, sovieticii erau extrem de relaxați, lucrările de construcție au continuat, bazându-se pe aceeași documentație neconformă.

O investiție de 475 de milioane de ruble lăsată pradă ruginii

Parte a celei de-a treia etape a dezvoltării centralei nucleare de la Cernobîl, construcția reactoarelor 5 și 6 a debutat în anul 1981, punerea în funcțiunea a acestora fiind planificată  pentru finele lui ’86, respectiv, pe parcursul anului 1988. În ceea ce privește blocul energetic 5, – conform unui document al KGB datat 26 februarie 1986 – încă din timpul construcției „au existat abateri grave de la planurile tehnice”, printre zonele compromise numărându-se tavanul – care prezenta goluri datorită utilizării pietrelor ale căror dimensiuni depășeau prescripția tehnică – și podeaua, din care, o porțiune de 300 de metri pătrați era considerată ca fiind „nepotrivită pentru funcționare”. În ciuda tuturor neconformităților, construcția reactorului 5 a continuat, singurul impediment în calea intrării în exploatare a blocului energetic fiind reprezentat de însăși autoritățile sovietice care, putem spune că și-au furat singure căciula, prin alocarea de fonduri insuficience pentru finalizarea lucrărilor. Astfel, conform unui document al serviciului secret sovietic din 18 iulie 1985, punerea în funcțiune a reactorului 5 era estimată la 225 de milioane de ruble, sumă din care au fost alocate „doar 120 milioane de ruble, ceea ce face imposibilă plasarea comenzilor către fabrici pentru construcția structurii, fapt care duce la decalarea termenelor de construcție”.

Mai mult decât atât, deși Uniunea Sovietică afirma răspicat că pune mare preț pe politica deschiderii promovată de Mihail Gorbaciov – renumitul „Glasnost” – în realitate, în dimineața zilei de 26 aprilie 1986, cei 286 de muncitori ai schimbului de zi s-au prezentat la datorie pe șantierului unităților 5 și 6, fără să li se spună că, la doar 3 km distanță, reactorul 4 ardea mocnit, răspândind în atmosferă doze uriașe de radiații. Lucrările de construcție au fost sistate abia a doua zi după producerea accidentului nuclear, ulterior, autoritățile sovietice revenind asupra acestei decizii pe 10 octombrie 1986. Șase luni mai târziu, în preajma marcării unui an de la explozia reactorului 4, Andronik Petrosyants, în calitate de președinte al Comitetului de Stat al URSS pentru Utilizarea Energiei Atomice, a anunțat că unitățile 5 și 6 de la Cernobîl – a căror intrare în exploatare fusese devansată pentru jumătatea anului 1988, respectiv, începutul lui ’90 – nu vor fi finalizate. Până în acel moment, pentru ridicarea celor două blocuri energetice, sovieticii investiseră 475 de milioane de ruble, ulterior această investiție rămânând la discreția… ruginii.

Sistarea lucrărilor la reactoarele 5 și 6 de la Cernobîl a provocat „valuri” inclusiv dincolo de ocean, unde agenții americani ai CIA notau în decembrie ’87, că „problemele de mediu cauzate de Cernobîl au contribuit la crearea unui activism public care ar putea contesta planurile Moscovei de extindere a puterii nucleare în următorul deceniu”. În realitate, planurile energetice nucleare ale Uniunii Sovietice s-au lovit de opoziția a 60 de membri ai Academiei de Științe din Ucraina, care, printr-o petiție înaintată Ministerului sovietic al Energiei Atomice își exprimau dezacordul pentru construirea și exploatarea de noi reactoare nucleare la Cernobîl. Conform unui raport al KGB-ului din 9 octombrie 1987, „opinia lor se bazează, în primul rând, pe îngrijorarea provocată de nivelul radiațiilor în zona blocului 3, și în general, a întregii centrale.” Totodată, experții erau îngrijorați și din cauza faptului că proiectantul general al etapei a treia a centralei nucleare de la Cernobîl „nu are în vedere eliminarea problemelor reactoarelor RBMK-1000 descoperite în urma exploziei unității 4”, astfel că „documentația tehnică a unităților 5 și 6 va rămâne la nivelul anului 1983”. În același timp, oamenii de știință atrăgeau atenția și asupra faptului că din „considerentul economiei de beton”, unitățile 5 și 6 erau construite la fel ca reactoarele 3 și 4, situație care „contravenea condițiilor de siguranță în exploatare în cazul producerii unui accident”. Mai mult decât atât, punerea în funcțiune a unităților 5 și 6 era considerată ca fiind „inacceptabilă” în ceea ce privește protecția mediului, datorită utilizării apei contaminate din iazul centralei, astfel că în final, prin cele două turnuri de răcire, erau eliberați în atmosferă aerosoli radioactivi.   

O eră în care Cernobîlul nu a mai ajuns

Fără opoziția fermă a oamenilor de știință ucrainieni, este foarte probabil ca planurile sovieticilor pentru Cernobîl să fi fost transpuse în realitate. Din documentele KGB-ului, reiese faptul că sovieticii aveau planuri mărețe pentru atomocentrala din nordul Ucrainei. Astfel, într-un document datat 6 noiembrie 1987 se menționa faptul că „se preferă continuarea activității economice, decontaminarea și curățarea zonei radioactive, precum și construcția reactoarelor 5 și 6”, inclusiv a unei noi centrale nucleare „Cernobîl 2, cu 10 reactoare VVER-1000, pe malul drept al râului Pripyat”, noul complex energetic trebuind să înlocuiască centrala inițială care purta numele lui Lenin. Astfel, punerea în funcțiune a reactorului nr. 10 VVER-1000 trebuia să coincidă cu închiderea primei unități RBMK-1000 de la Cernobîl, această „schemă” salvând personalul operațional, contructori și instalatori, necesari noii centrale. Mai mult decât atât, planurile sovieticilor aveau „bătaie lungă”, astfel că „în 25-30 de ani (anii 2012-2017 – n.a.) va fi posibilă înlocuirea reactoarelor RBMK-1000 pentru a le proteja pe cele VVER-1000”, însă „pentru a pune în aplicare aceste propuneri, era necesară construirea unei uzine de reciclare și eliminare a deșeurilor radioactive în zona centralei nucleare de la Cernobîl”. Totodată, propunerile sovieticilor vizau și „reducerea zonei protejate de 30 km”, precum și eliminarea combustibilului nuclear din ruinele reactorului 4.

Superficialitatea cu care autoritățile sovietice tratau „problema Cernobîl” denota faptul că amploarea și urmările accidentului nuclear din 26 aprilie 1986 erau apreciate la fel de eronat ca în primele zile care au precedat explozia reactorului 4. Conform unui raport datat 6 mai 1988, agenții KGB-ului menționau că se plănuia ca „înainte de 1990 să se investigheze starea și distribuția combustibilului nuclear”, urmând apoi, „în perioada anilor 1991 – 1996 să fie realizată curățarea blocului de rezidurile radioactive și plasarea acestora în locurile de depozitare permanentă”. În același timp, se prevedea și „finalizarea decontaminării clădirii blocului 4 și îmbunătățirea teritoriului centralei”. Din păcate, planurile sovieticilor erau pură fantezie, resturile reactorului 4 – fiind extrem de radioactive pentru a fi manevrate – au rămas pe poziție, capsulate de un sarcofag din beton și metal. Separat de câteva ziduri groase de „geamănul” său distrus în aprilie ’86, reactorul 3 avea să fie exploatat până în decembrie 2000. Ales pe considerentul răului cel mai mic, acest reactor avea să fie ultimul care va fi închis la Cernobîl. În ceea ce privește reactoarele 5 și 6, la 23 mai 1989 sovieticii au luat decizia ca acestea să nu mai fie terminate. Închise pentru totdeauna, înainte de prima „liturghie” a atomului, cele două blocuri energetice ale centralei nucleare de la Cernobîl nu vor mai da niciodată țării cât mai mult curent.