Nebunia a fost întotdeauna o boală care n-a ținut cont de averea sau rangul nimănui – de la oameni săraci, la regi, ea n-a iertat pe nimeni, niciodată. Însă, cu cât persoana a fost mai importantă, cu atât consecințele deciziilor persoanei respective au fost mai grave. Astăzi voi continua lista ce cuprinde 10 conducători a căror boală mintală a influențat, într-un mod nefast, soarta lumii.
Acest top 10 ar fi putut cuprinde doar țari. Acești conducători au fost crescuți în condiții care ar fi putut garanta oricui că va deveni sociopat. Mulți dintre ei și-au văzut rude apropiate omorâte de alte rude apropiate. Deși, copii fiind, au fost abuzați într-un mod necruțător, ca adulți au avut o putere absolută, dar și o sabie a lui Damocles deasupra capului.
Dacă până acum i-am prezentat pe pe țarii Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Petru al III-lea, pe regele Carol al VI-lea al Franței, pe împăratul Qianfei al Chinei, pe regina Maria a Portugaliei, pe sultanii Mustafa și Ibrahim, acum a venit rândul împăratului bizantin Iustinian al II-lea (520-578), care a pierdut jumătate din Italia în timp ce se plimba cu tronul prin palat.
Iustinian al II-lea, precum majoritatea celorlalți monarhi aflați în această listă, și-a petrecut anii tinereții întrebându-se dacă și el va fi ucis. A fost unul dintre potențialii moștenitori ai Imperiului Bizantin, fiind crescut de către celebrul cuplu al imperiului, împăratul Iustinian și împărăteasa Teodora.
Iustin al II-lea, Împărat roman (bizantin)
Monedă de aur cu chipul lui Flavius Iustinus Iunior
Flavius Iustinus Iunior Augustus, poreclit Divinul, a fost împărat bizantin între anii 565 – 578. El era nepotul lui Iustinian I și soțul Sofiei, nepoata împărătesei Teodora. Moștenind de la unchiul său Iustinian I un imperiu întins, refuzul lui Iustin al II-lea de a-i plăti pe dușmanii potențiali ai imperiului, așa cum făcuse unchiul său, a dus la escaladarea războiului de-a lungul întinselor frontiere ale imperiului. Cel mai important eveniment din timpul domniei sale a fost invazia lombarzilor în Italia în 568, când Imperiul a pierdut două treimi din Italia. După pierderea Italiei, a luptat fără succes împotriva avarilor. În 572, a pornit războiul cu Persia, în urma căruia a pierdut Siria. Ultimii lui patru ani de domnie au fost marcați de o demență progresivă, fiind nevoit să cedeze conducerea efectivă a imperiului soției sale Sofia și fiului său adoptiv, Tiberiu, succesorul desemnat.
În timpul crizelor sale de nebunie, Iustinian al II-ea pretindea că aude voci și se urca imediat în pat, ascunzându-se sub pături pentru a scăpa de ele, chiar dacă în acel moment se desfășurau consfătuiri. Acestea erau zilele bune. În zilele proaste, împăratul ataca servitorii cu violență, mușcându-i de brațe și de cap. Există chiar și o legendă care spune că și-a devorat, literalmente, doi servitori.
În disperare de cauză și dintr-un ascuțit simț de auto-conservare, slujitorii săi s-au gândit la o metodă de a-i distrage atenția împăratului pentru a nu-i mânca pe toți. Drept urmare, au construit un tron pe roți și îl plimbau prin sălile palatului, încercând să-l amuze cu viteza pe care o putea prinde tronul în deplasare. În cele din urmă, Iustinian al II-lea s-a descurcat destul de bine, poate mai bine decât a meritat, având în vedere că ultimele sale cuvinte ca împărat au reprezentat plângeri aduse servitorilor săi. Deși și-a recăpătat o parte din rațiune, și-a trăit restul vieții în obscuritate, dar fără să fie ucis.
(Va continua)