21 martie în istorie

1188: Împăratul Antoku accede pe tronul Japoniei.

1413: Henric al V-lea devine rege al Angliei.

1556: Thomas Cranmer, arhiepiscop de Canterbury, a fost ars pe rug sub acuzația de erezie.

Thomas Cranmer (2 iulie 1489 – 21 martie 1556) a fost arhiepiscop de Canterbury în timpul domniilor regilor Angliei Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Lui se pare că i se datorează scrierea și compilarea primelor două Cărți de rugăciune comună, care au stabilit structura de bază a liturghiei anglicane pentru secole și au influențat limba engleză prin expresiile și citatele din ele. El a fost unul din primii martiri anglicani, ars pe rug în 1556 pentru erezie. Este comemorat de Biserica Anglicană pe 21 martie.

 Pe 14 februarie 1556, Cranmer, ca protestant, a fost înlăturat din funcție, închis și acuzat de trădare. Cranmer, la urma urmei, fusese responsabil pentru înlăturarea mamei Mariei, Caterina de Aragon. A fost judecat și condamnat, dar regina i-a cruțat viața. Totuși, în continuare judecat pentru erezie și găsit vinovat, a făcut câteva retractări, așa cum a mărturisit mai târziu, pentru a evita execuția. În ciuda acestor retractări care ar fi trebuit să-l absolve conform Legii ereziei promulgată de Maria, el a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug. Maria îl cruțase anterior, iar el cu greu a ajuns la hotărârea lui Northumberland, sfătuitorul lui Eduard, de a o înscăuna în schimb pe lady Jane Grey, deși în cele din urmă a încuviințat proclamația.

Potrivit lui John Foxe, pe 21 martie 1556, Cranmer a fost condus în procesiune în Biserica St. Mary, Oxford, unde urma să facă o declarația publică a retractărilor sale. În schimb, Cranmer și-a retras retractările și a denunțat din amvon doctrina catolică și pe papă, spunând, conform relatărilor, “cât despre papă, îl refuz, ca dușman al lui Cristos și anticrist, cu toată învățătura sa falsă”. După aceasta Cranmer a fost luat ca să fie ars pe rug.

Atunci Cranmer a fost legat cu un lanț de fier și i s-a dat foc. Când s-a aprins lemnul și focul a început să ardă lângă el, și-a întins dreapta, cu care semnase retractarea, în flăcări, ținând-o acolo ca oamenii să o poată vedea arzându-se în scrum înainte ca trupul să-i fie atins. Pe scurt, a fost atât de răbdător și constant în mijlocul torturilor, că părea că nu se mișcă mai mult decât rugul de care fusese legat; ochii îi erau ridicați spre ceruri și de multe ori a zis, atât cât i-a îngăduit vocea, “nevrednică mână dreaptă!” și de multe ori folosind cuvintele lui Ștefan, “Doamne Isuse, primește-mi duhul”, până ce, repeziciunea flăcărilor aducându-l la tăcere, și-a dat duhul. (John Foxe, Cartea martirilor)

1800: Cu conducerea bisericii alungată din Roma, în timpul unui conflict armat, Papa Pius al VII-lea este încoronat Papă la Veneția, cu o tiară papală temporară papier-mâché.

1804: În Franța, intră în vigoare codul civil, Codul lui Napoléon, care, alături de codul comercial (1808) și de cel penal (1810), reprezintă baza juridică a noilor relații burgheze.

Codul Civil Napoleonian sau Codul civil francez a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez sub îndrumarea lui Napoleon Bonaparte. Codul acorda o atenție și o importanță deosebită organizării familiei urmărind să facă din familie celula de bază a vieții sociale. Codul Napoleonian acordă capului familiei puteri și prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcătuiau (copiii, soție). Această putere absolută a soțului asupra soției se numea „putere maritală” sau „autoritatea paternă”. Puterea maritală a fost abolită în Franța în anul 1970, fiind înlocuită autoritatea părintească.

Multe din statele lumii au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil iar în acest moment autoritatea paternă continuă să existe în numeroase țări ale lumii. Codul lui Napoleon situează proprietatea privată în centrul reglementării sale juridice, privind-o drept sorgintea originară a oricăror libertăți individuale.

1844: Începe Calendarul Bahá’í. Aceasta este prima zi a primului an din calendarul Bahá’í; este sărbătorită anual de către membrii credinței Bahá’í ca Anul Nou Bahá’í sau Náw-Rúz.

1857: Cutremur la Tokyo; peste 100.000 de victime.

1871: Otto von Bismarck este numit Cancelar al Imperiului German.

Otto Eduard Leopold von Bismarck – Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst von Bismarck-Schönhausen (principe) – (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-ministru (în germană: Ministerpräsident) al Prusiei între 1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867 devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul său cancelar („Cancelar al Imperiului”) și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”).

Fiind un mare latifundiar aristocrat („Junker”), avea profunde convingeri conservatoare, monarhiste și aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederației Germane. Profitând de iscusința sa în diplomație, Bismarck a purtat două războaie pentru a-și atinge scopul. Mai mult, a reușit să impună Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franței în războiul Franco-Prusac din 1870, aceasta încetând a mai deține supremația continentală.

După moartea lui naționaliștii germani l-au ridicat pe Bismarck la rangul de erou, construind sute de monumente pentru a glorifica trăsăturile sale de lider puternic. Istoricii l-au lăudat ca fiind un om de stat moderat și echilibrat, care a fost în primul rând responsabil pentru unificarea statele germane într-un singur stat național. El a folosit balanța puterii în diplomație pentru a menține Europa pașnică în anii 1870 și 1880. A creat o nouă națiune cu o politică socială progresistă, un rezultat care a mers dincolo de obiectivele sale inițiale în calitate de practicant al politicii de forță în Prusia.

1871: Jurnalistul american Henry Morton Stanley își începe călătoria în Africa în căutarea exploratorului britanic David Livingstone.

1919: Se proclamă Republica Sovietică Ungaria care devine prima guvernare comunistă formată în Europa după Revoluția din Octombrie din Rusia.

1935: Șahul Rezā Shāh cere oficial comunității internaționale să numească Persia cu numele ei nativ Iran, care înseamnă “Țara lui Aryans”.

1939: Ultimatum german adresat Poloniei prin care se cerea cedarea Gdanskului (Danzig) și deschiderea unui coridor spre Prusia Orientală.

1944: C.I.C.Brătianu și Iuliu Maniu adresează mareșalului Ion Antonescu o scrisoare în care cer ieșirea României din război.

1945: A luat ființă Universitatea Muncitorească a PCR, devenită ulterior Academia de învățământ social-politic Ștefan Gheorghiu de pe lângă CC al PCR.

1963: Vestita închisoare Alcatraz de lângă Golden Gate din San Francisco și-a închis oficial porțile.

 Insula Alcatraz este situată în centrul “Golfului San Francisco” California din SUA. Inițial, a fost construită o fortăreață, “Fort Alcatraz”, iar ulterior închisoarea vestită “Alcatraz”, închisă în 1963, azi atracție turistică. Insula este alcătuită din gresie, având lungimea de 500 m, o înălțime de 41 m, cu o suprafață de 85.000 m² . Pe această suprafață erau clădite închisoarea și cel mai vechi far de pe coasta de vest americană.

 Descoperirea insulei

Cercetătorul spaniol Juan Manuel de Ayala a navigat în golf în 1775 descoperind insula. Numele provine de la Isla de los Alcatraces (Insula pelicanilor), păsări care populau insula.

Clădirea fortăreței și a închisorii

În 1847, lordul John Charles Fremont, guvernator militar al Californiei, cumpără cu 5000 de dolari, de la Mexic, insula Alcatraz pentru SUA. În 1854, este clădit farul, iar în 1859 este terminată fortăreața. Din anul 1861, Alcatraz a fost folosită ca închisoare pentru prizonierii de război, din Războiul civil american. În 1903, închisoarea este închisă, starea clădirii fiind foarte proastă. În anul 1906 au început pregătirile de reînnoire, însă, în același an, cutremurul distruge din nou clădirea. Astfel, reconstruirea fortului durează din 1906 până în 1911. În 1933, fortul este definitiv transformat în închisoare federală.

Închisoare cu o securitate deosebită

La 12 octombrie 1933 au început lucrările de transformare a fortăreței în închisoare, fiind dată în funcțiune la 1 ianuarie 1934, ca închisoare federală a SUA. Din cauza apei reci și a curenților puternici din golf, „The Rock“ (Stânca) devine o închisoare ideală din punct de vedere al securității. Primii aduși aici (în 1934) sunt 53 de deținuți din Atlanta. Alcatraz rămâne închisoare timp de 29 de ani cu 302 (în total 1.576) deținuți, în ciuda protestelor și demonstrațiilor pentru drepturile omului, până la 21 martie 1963, când va fi definitiv închisă. Aici au fost în detenție gangsteri renumiți ca: Al Capone (1934-39), Robert Franklin Stroud (1942-59), George “Machine Gun” Kelly (1934-51) și Alvin “Creepy” Karpis (1936-62).

 Celulele deținuților aveau suprafața de 1,5 x 2,7 m, cu lavoar, toaletă și pat. Timpul petrecut în celulă era între 18 și 23 de ore pe zi, excepții se făceau (prin care se înțelege și dreptul la muncă) celor care dovedeau o purtare excepțională. În cantină erau montate deschideri, prevăzute în caz de nevoie, pentru gaze lacrimogene. Alcatraz era unica închisoare din SUA cu dușuri cu apă caldă, pentru a nu permite deținuților, în cazul evadării, să se obișnuiască cu apa rece din golf.

Încercări de evadare

În 29 de ani niciun deținut n-a reușit să evadeze, conform statisticilor deși s-au înregistrat 36 de încercări de evadare; evadații au murit împușcați, înecați în apa rece sau mâncați de rechini. 55 de deținuți, despre care se spune că sunt morți, sau încă dați dispăruți.

1964: În Copenhaga, Danemarca, Gigliola Cinquetti câștigă a 9-a ediție a Eurovisionului pentru Italia cu cântecul “Non ho l’età”.

1980: Președintele Jimmy Carter anunță că Statele Unite vor boicota Jocurile Olimpice de Vară de la Moscova pentru a protesta față de invazia sovietică în Afghanistan.

1986: Un grav accident produs la mina Vulcan, ca urmare a unei explozii de gaze în subteran, a provocat moartea a 17 persoane și rănirea altor două.

1990: România a solicitat aderarea la Consiliul Europei, cerere acceptată la 7 octombrie 1993.

1990: Proclamarea oficială a independenței în Republica Namibia. Ziua națională.

1999: Balonul Breitling Orbiter 3, la bordul căruia s-au aflat francezul Bertrand Piccard și britanicul Brian Jones, a reușit să aterizeze în Egipt, după ce a făcut înconjurul Terrei, fără escală, în aproape 20 de zile.

2014: Camera superioară a Parlamentului rus a ratificat tratatul privind alipirea Crimeei la Rusia, la o zi după ratificarea sa de către Camera inferioară, sfidând comunitatea internațională care nu recunoaște acest acord.